Noaptea sub lampă

Iubesc cuvintele pentru ceea ce spun, și le ador pentru ceea ce lasă gol și tăcut printre rânduri. Spunea bine cine spunea că o dată scris, cuvântul nu-ți mai aparține. De fapt, nu-ți mai aparțin cel mai mult, spațiile dintre ele. Pe care fiecare dintre mințile și sufletele care se aștern la drum printre rânduri, le completează fără pretenții de autor, cu propriile vieți. Pentru că deși îi deschidem pe alții, tot pe noi ne citim.

 Foto: Mstollenwerk

În tragedii asemănătoare, dar nu identice. Pe care le trecem câteodată sincron cu personaje schițate alb-negru, sau color, înotând mai ușor peste obstacole, pentru că așa, nu suntem singuri. 

Sau pe drumuri străbătute de copil crescut om, prin coli de capitole strânse-n cotor lipit în decenii de viață. Pe care o vedem aievea sub ochi și o înțelegem din bucățele pe deplin, pentru că așa suntem fiecare dintre noi. Un puzzle incomplet care-și caută piesele până-n ultima clipă. 

Ce am fost, ce suntem, ce-am vrea să fim dar nu îndrăznim, ce n-am vrea să ajungem dar ne bucurăm că totuși există undeva, ce nu știam că ar putea cineva năzui vreodată. 

Printre visele noastre și visele lor, în locuri comune care ne fac să ne simțim mai normali, sau mai banali, dar totuși înțeleși. În abisuri și hăuri de nebănuit care ne fac viața mai frumoasă pentru că nu ni se-ntâmplă. Între fluturi și trăiri de poveste care ne întind frunțile pentru că ne-aduc aminte să visăm fără să renunțăm.

Și reciproca e valabilă.

Pentru că iubesc cuvintele pentru ceea ce nu spun, și le ador pentru spațiile goale din viețile noastre pe care le umplu cu înțelesuri cu drept de autor, din vieți dăruite fără retur. 

Pentru opțiunile de a fi alții, ca să aflăm mai clar cine suntem noi. În teste de vise nerenunțate, pe care începem să le înțelegem mai bine întâmplate altora, și să le vedem strâmb întâmplate nouă. Pentru discuții pe care altfel nu le-am purta niciodată cu noi. Și bucățele pe care altfel nu am îndrăzni niciodată să ni le privim în ochi.