Frână la Nobel și marșarier la Marin Preda

M-am îndreptat spre finele lui 2014 cu “Per cel norocos” și „Andrea Delfin” sub braț, ambele cu copertă faină, ștampilă de colecție Nobel și autori cu nume ciudate și necunoscute. Pentru mine. 

 Sursă foto: Manuela Hoffmann

 

La primele pagini din "Per cel norocos", mi-a secat cerneala în stilou, s-a înțepenit pasta în pix și s-a blocat irevocabil tastatura. Și de atunci, n-am mai scris nimic.

De câteva luni bune, de când am început să-mi opresc privirea pe articolele și site-ul lui Radu F. Constantinescu, din lista mea făcută școlărește, cu “must read-urile for every junior blogger”, mi se tot agață cu ciudă ochii de sloganul mic, dar hotărât, prins bine în header: Never out of words. 

Și mă tot gândesc ce fain trebuie să fie. Cum se gândesc copii că atunci când vor fi mari și vor avea salariu își vor cumpăra gume de mestecat de toți banii. Pentru că eu mai tot timpul sunt fără cuvinte. Chiar mai des decât rămân fără idei. Dar mai rar decât situațiile în care am prea multe și mă pierd printre ele. 

Am găsit mai apoi în biblioteca familiei, plină cu cărți multe, și vechi, și noi, adunate grămadă una peste alta pe rafturile neîncăpătoare, “Viața ca o pradă” a lui Marin Preda. O mai citisem cu ani în urmă, dar sigur n-o citisem ca acum. Frumoasă tare. Și dacă nu v-am povestit despre “frumos”, am să vă spun acum că este cuvântul meu preferat din limba română. Mai superlativ ca “minunat” sau „perfect” și mai simplu ca „pur”.  Spune tot și n-ascunde nimic de unul singur.

L-am citit pe Preda așa cum mănânc prăjiturile fine: cu furculița. Ca să pot vedea mai bine textura și să pot lua felii subțiri și să țină mai mult. Îmbinare mai faină de profile psihologice, ideologie politică, religie și filosofie nu-mi aduc aminte să mai fi citit până acum. Și să fi și înțeles. Mi-a plăcut așa de mult, că mi-am luat trei săptămâni ca s-o citesc.

Și printre toate întrebările și rătăcirile, printre pagini, între rânduri, am regăsit exprimată modern, o idee clasică, pe care am prins-o odată, demult, la o discuție de-o cafea între prieteni, într-o formă scurtă și autodidactică:

Keep it simple, stupid!

Și de aici în marșarier, înapoi la realitate, în căutarea simplității, poate, poate, se întorc și cuvintele înapoi.

Nu mă suna

Nu mă suna.
Dacă te doare sufletul
Și simți că viața te înghite
Iar eu sunt singurul tău colac de salvare.
Nu mă suna.
Dacă sufletul meu mai este încă legat de al tău,
Am să te văd în vis 
  Și am să vin zburând la tine.

Sursa foto: https://www.flickr.com/photos/dalbao/

Vinovăția minusurilor

Te simți vinovată uneori. Te simți vinovată pentru că ești singură și ești fericită fără ingredientul secret al fericirii speciei noastre: masculul. Într-o lume a basmelor cu prinți și prințese, a filmelor care sfidează regula prezentând realitatea cruntă și complicată a unei relații de care totuși avem nevoie, într-o lume a științei care ne spune că suntem făcuți să fim perechi, simple sau încrucișate, directe sau indirecte, monogame sau haremice, te simți o ciudată fericită de una singură.

Te simți vinovată pentru că ești fericită deși ai bani doar atât cât să-ți ajungă. Într-o lume în care valoarea și fericirea se masoară în metri pătrați, lungimea contului în bancă fără zecimale și temenelele primite de la ușa deschisă de portar și pana la cea a biroului. Tu, o necunoscută într-o cutie de chibrituri pentru care razele soarelui sunt mai sclipitoare decât strălucirea unui diamant.

Te simți vinovată uneori că ești fericită așa cum ești, urmand un vis hilar și probabil imposibil, iubind așa cum știi și trâind cum îți spune busola din piept care nu te-a înșelat niciodată și speri că nici nu o va face, cel puțin cât o vor ține bateriile.

Și te simți fericită că ai pentru ce să te simți vinovată, pentru că se simte al naibii de bine. 

Într-un colț de canapea

Mănânci minunatul tău sandwich cu vinete la gratar, telemea de capra, rosie si ceapa verde si te uiți la unul dintre filmele tale preferate, stând într-un colț de canapea, într-o zi însorită și caldă de toamnă. Și totul e perfect. Singurătatea ta e perfectă.

Urăști despărțirile. Când ești într-o relație o lungești la nesfârșit ca pe o bucată topită de cascaval care se luptă să țină unite doua felii de pizza pe care oricum ar trebui sa le mananci separat. O lungești până când ajungi să-i inventezi o nou rost, un nou sens, un nou motiv. Te reinventezi pe tine, îl reinventezi pe el, vă reinventezi pe voi. O lungești până când nu mai ai nimic și te simți ca un cerșetor în Gara de Nord incapabil să se apere de vântul care-i trece direct prin suflet.

Și atunci întorci spatele și pleci. Pleci așa cum pleacă un alpinist către Himalaya, înarmat cu hotărârea disperată de a înfrunta frigul și singurătatea, doar pentru a vedea soarele de la mii de metri înălțime. Doar că pentru tine singurătatea nu e friguroasă, nici înfricoșătoare. Te întorci la ea ca la căminul călduros și plăcut pe care l-ai părăsit ca să pleci in vacanta. O îmbraci ca pe treningul moale și confortabil pe care îl porți în zilele în care lucrezi visătoare în fața ferestrei.

Ești fericită. O fericire singuratică pe care nu știi cum să o înțelegi, dar pe care o îmbrățișezi ca pe o prietenă veche și credincioasă. Ți-ai umplut singurătatea cu lucruri și oameni pe care-i iubești, ca să nu mai fie nevoie să iubești. Trăiești, râzi și plângi în mica ta lume și nimic nu lipsește. Nu te grăbești deloc să “te urci din nou în șa”. Nici măcar nu mergi în vizită la fermă.

Îți place la nebunie să vezi cupluri în vârstă mergând mână în mână ca o dovadă rară că dragostea încă mai poate rezista. Iubești să vezi mame tinere jucându-se cu copiii lor veseli și cârlionțați în parc. Iubești drumul lor, dar îl prețuiești nespus pe al tău. Exercițiul tău liber ales pe cărarea vieții care momentan ți se potrivește atât de bine.