miercuri, 5 august 2015

Prea cald, prea acasa



Vine o vreme ... vine o vreme cand sughiti de trei ori si te intrebi cine te pomeneste de nu indrazneste sa sune. M-am intors la lumea mea de fiecare zi dupa o săptămână de evadare în care puteam fi oricine și am ales să fiu tot eu. O fi bine, o fi rău? Cei mai mulți vor sări înțelepți cu un “bine” categoric. Eu una nu sunt așa de sigură. Dacă ești mereu același, nu mai crești. Te repeți în sinele tău până când te convingi că atât ești și e de ajuns. 
 


De la o vreme aud tot mai des în jurul meu cuvintele „prea târziu”. Fiind mai mereu cea mai în vârstă din grup le aud bineînțeles adresate mie și negate vehement. Nu e „prea târziu” să faci aia. Nici aia nu e „prea târziu” să se întâmple. Așa e, până nu s-a închis capacul sicriului peste tine, nimic nu e „prea târziu”. Și atunci de ce mă trec fiori reci pe șira spinării ori de câte ori aud cuvintele? Zilele astea mai mult ca niciodată.
Mă întreb fără să vreau ce tren pierd fără ca măcar să știu că există o gară și un orar. Ce fire uzate de timp se rup pe rând  în jurul meu fără ca eu să le pot vedea?
Mă simt inconștient de fericită și neatent de ieșită din tipar. Nu arăt, nu mă port, nu am, nu fac aproape nimic din ce ar trebui să fac în punctul în care mă aflu. Și totuși sunt atât de obișnuită încât mă pierd inevitabil între ceilalți ca un bob de mazăre într-o pungă de supermarket. Atât de ușor încât uneori am impresia că undeva în arborele meu genealogic se ascunde cuminte pe o creangă, un cameleon.
Astăzi m-am întors acasă. În singurul loc în care timpurile se suprapun și sunt în aceeași clipă adult și copil, sigură și nesigură, întreagă și cumva făcută bucățele. Toate de-al de mine se adună la un loc și se uită ce am ajuns. Culmea e că nimic din ce și-au închipuit oricare dintre ele nu e mai bun și mai frumos decât realitatea. Dacă te-ai întrebat vreodată cum ești și ți-ai simțit sufletul ținut într-o mângăiere lină și surâzătoare, atunci înțelegi unde sunt eu acum. Probabil în cea mai bună variantă a prezentului, sau sigur foarte aproape.

marți, 7 iulie 2015

Timpul în vreme de caniculă


Mi se întâmplă uneori să mă uit la trecut și să văd doar o ceață densă și fără formă, din care răsare câte un gând, ca o luminiță mică și palidă care încă mai arde în departare. Ai spune că-i bine. Trecutul e mort. E dus și îngropat. În afară de părțile care încă mai trăiesc bine mersi în mine, în unghiul mort, unde nu le văd niciodată, dar le simt adesea cum stau la pândă.

 Sursă foto:Luca Castellazzi


Toată lumea spune că cel mai bine este să trăiești în prezent. Trecutul nu mai e și nu prea mai ai ce să faci în privința asta. Decât să privești în gol cu ochi de vițeluș fără noimă, tânjind după ce a fost sau regretând fiecare clipă pe care ai vrea s-o schimbi. Viitorul cică e o iluzie. Nici nu s-a întâmplat încă. Ce naiba să cauți acolo unde încă nu e nimic.


De fapt, trecutul și viitorul sunt două fețe ale aceleiași monede și tu ești muchia. Fiecare decizie pe care o iei acum, fiecare gând și senzație se nasc din tot ce-ai trăit până acum și din ce speri în secret că o să fie mai departe.  Și în afară de situația în care ești cel mai echilibrat om de pe pământ, te învârți de cele mai multe ori în aer, până la amețeală, în căutarea acelui prezent norocos în care toată lumea spune că vei fi fericit. Dacă-l prinzi și știi să-l ții în fața ta.


Deci jumătate din moneda mea e o ceață densă.


Și viitorul... Viitorul meu e ca un film cu realități paralele în care cântăresc variante. Pentru că “Mi-aș dori să ...” așa cum își pun dorințe personajele din basme, pentru mine nu e suficient. Pentru că întotdeauna vreau să știu mai mult decât următorul pas și a trăi în viitor pentru mine nu e destul. Aș trăi și în viitorul viitorului dacă aș putea. Cântărind între miile de variante ale vieții mele. Nu pentru a o alege pe cea mai bună. Nici pentru a ști câți copii voi avea sau cum și când voi muri. Ci pentru că prezentul se mișcă prea încet, și nu vreau să se miște mai repede. Așa că trăiesc în el, și pe lângă el și trăind mai puțin, am impresia că trăiesc mai mult.


Iar cealaltă jumătate a mea de monedă e un copac cu mii de crengi și milioane de fructe pe care le admir, le ating și le miros, și le las mai departe pe creangă. Pentru că fructul copt, care trebuie, cade singur.


Astăzi e caniculă. M-a întrebat la un moment dat un prieten ce mai fac și i-aș fi spus că transpir. Dacă n-aș fi o persoană educată să nu răspundă întotdeauna sincer la întrebări. Adică prima regulă a bunului simț și a politeții. Pentru că, cu adevărat, singurul lucru pe care am simțit că-l trăiesc astăzi, de la primele ore ale dimineții, au fost eforturile continue ale corpului meu de a face față căldurii. Sticla și paharul mi se par momentan niște glume făcute să pună răbdarea omului însetat la încercare, conectarea directă la robinet fiind singura soluție normală și de bun simț. 


În astfel de zile ai spune că dilatarea timpului este un experiment în derulare tocmai în cartierul tău.  Simți secundele cum se târâie pe pielea arsă de soare și poți jura că melcul zărit ieri prin tufișuri se mișca mai repede. 

Sunt singurele zile în care prezentul te prinde pe tine și nu e nevoie să-l prinzi tu pe el.











duminică, 5 iulie 2015

Cum să fii



Tânăr la suflet, întrebător la minte și înțelegător între cele două.




Conștient că exiști, bucuros că trăiești și recunoscător că nu ești singurul.
Fericit dintr-o nimica toată, gânditor pentru toate și supărat doar pe supărare.
Mulțumit cu ce ai, ocupat cu planuri multe și un gând hotărât pentru ce îți dorești.
Cu ochii mereu deschiși, inima atentă și gândul iscoditor.
Convins că poți fi mai bun, că poate fi mai bine și că binele începe cu tine.
Jucăuș ca ochii de copil vesel și serios ca luna în miez de noapte.
Furios ca furtuna de vară și răcoarea de după arșiță.
Liniștit ca pietrele care țin râul în matcă, schimbător ca apa care curge mereu înainte.




Și mereu alături de mine, chiar și atunci când nu ești aproape.