Dupa 30 de ani (III) - Surpriza din meniu

-         Okay, deci să văd dacă am înțeles bine. Un tip beton a încercat să te agațe în bibliotecă și tu i-ai tras o mama de bătaie? Ella stătea turcește pe pat și mă privea așa cum privești o femeie isterică și te întrebi când e momentul potrivit să-i tragi o palmă.

-         A fost mitocan.

-         Nu, draga mea. Cred ca fost doar bărbat, răspunse pronunțând rar cuvintele pentru a se asigura că reușesc să le procesez corect. În cazul în care nu ai observat încă, suntem pe un vas de croazieră. Lumea vine aici să se distreze, de preferat nu singuri. Probabil aventurile de-o noapte sunt ceva obișnuit. Pentru oricine, în afară de tine. Încearcă să te relaxezi, și eventual să nu mai rănești pe nimeni cât suntem aici. Cel puțin dacă rănitul nu se continuă cu ceva mult mai plăcut, și zâmbi provocator sub privirea mea mustrătoare.

-         Nu l-am rănit. Cel puțin nu cred. Nu prea tare, i-am spus zâmbind nevinovat în timp ce-mi aduceam aminte figura lui surprinsă când se trezise pe nepusă masă la podea, aruncat de o mână de o om ca mine. Nu inteleg, am oftat încruntată în timp ce doi ochi albaștri mi se mai perindau încăpățânați prin fața ochilor. Eram în bibliotecă pentru Dumnezeu. Ai văzut cum eram îmbrăcată. Aveam și ochelarii. Nu era absolut nimic la mine care să dea de înțeles că aș fi interesată de așa ceva.

-         Mai există și posibilitatea să fi glumit, aruncă Ella desfăcând atentă un drops mentolat din hârtia lipită cleios de bomboana verde.

-         Mda, am recunoscut fără prea mare tragere de inimă simțind cum părul ud începe încet să se răcească pe capul meu fierbinte de gânduri și ipoteze.

Nu știam care variantă era mai proastă. Că Adonis în carne și oase îmi oferise o noapte de neuitat și eu intrasem în modulul „auto-distruct” ca de obicei sau, varianta care părea mult mai credibilă, că văzuse un șoricel de bibliotecă și se hotârase să se distreze puțin. „În cazul ăsta mă bucur că l-am trântit, să-i fie învățătură de minte”, am decis strângând demonstrativ din buze.

-         Cred că trebuie să ne îmbrăcăm, nu? Am început să-mi șterg destul de neatentă părul cu un prosop pufos de culoarea levănțicăi, ce umplea de altfel toată baia, începând de la gresia cu motive florale și până la prosopelul monocrom de șters pe față.

-         Cam da. Dar, rochie, nu pantaloni. Andy, e seara de deschidere, toată lumea va fi la 4 ace, continuă hotărâtă înainte ca protestele mele să devină sonore. Te vei simți prost dacă nu te aranjezi. Așa încât: rochie, sandale cu toc, lentile de contact și machiaj.

Am mârâi îmbufnată un comentariu neclar și m-am îndreptat către dulap. Avea dreptate în felul ei. Întregul vas era echivalentul unui hotel de lux. Ținutele mele obișnuite erau probabil în mod evident nepotrivite, cel puțin în cazul unui astfel de eveniment. Prin urmare, 45 de minute, bine, o oră mai târziu, puțin în întârziere, cum șade bine doamnelor, intram amândouă în zona principală a punții unde se ținea dineul oficial de începere a croazierei. Și ce să vezi, Ella intuise corect. Parcă eram la o paradă de modă. Rochii strălucitoare, costume impecabile, bijuterii care iți luau ochii și mie îmi aduceau mereu aminte că ne tragem din maimuțe. Mi-am atins încurajator cerceii din argint sub forma de steluțe care-mi atârnau din urechi, și m-am luat după Ella care se îndrepta deja spre un chelner pentru afla care era masa noastră.

Zâmbitor, și mai amabil decât prevede legea, chelnerul folosi cardul Ellei, pentru că eu nu reușeam să-l gasesc pe al meu în micul plic umplut la refuz, și zâmbetul i se lărgi pe toată fața.

-         Doamnelor, căpitanul vă invită să luați cina în această seară la masa lui. Pe aici vă rog.

M-am uitat la Ella mirată, ridicând întrebător din sprâncene. Ella se uită la mine zâmbind încântată.

-         Probabil din cauza concursului, spuse Ella și îl urmă relaxată pe chelner trăgându-mă după ea.

Concursul fusese de fapt o tombolă. În care intrasem mai mult fără știrea mea, cumpărând un bilet de avion pentru o conferință la care până la urmă n-am mai ajuns. Ajunsesem în schimb aici. În rai ar spune unii. Mi se părea o compensare acceptabilă.

Ne-am strecurat încet printre mesele elegant aranjate în timp ce eu încercam să-mi dau seama ce melodie răsuna atât de frumos din zona orchestrei. La un moment dat, chelnerul se opri în fața noastră, lângă o masă rotundă, de 6 persoane, de unde se pare ca numai noi mai lipseam. Pe lângă Ella care se oprise puțin în dreapta mea, puteam să văd o pereche simpatică la vreo 45-50 de ani, zambitori și aparent foarte bine dispuși, iar lângă ei, un tânăr în uniformă albă. Încă o persoană ocupa locul pe care nu-l puteam vedea din cauza chelnerului.

Deși nu mă simțeam prea în apele mele cocoțată pe tocurile nu foarte înalte ce-i drept, dar totuși tocuri, am arborat cel mai frumos zâmbet pe care l-am putut produce pentru a-l saluta pe capitan și a-i mulțumi pentru generoasa invitație. Aș fi fost mulțumită să cinez la oricare altă masă, departe de privirile iscoditoare care îmbrățișau de pretutideni masa considerată de VIP-uri, dar, deocamdată asta era situația. În timp ce chelnerul se întoarcea să plece și am început să-l zăresc pe căpitan, printre gândurile mele de vedetă improptu, am simțit cum tavanul începe să cadă, bucată cu bucată în capul meu, la figurat desigur, deși concretul nu m-ar fi deranjat pe moment, în timp ce recunoașteam ciudat de logic și treptat, aceeași ochi albaștri, aceleași maxilare puternice și păr grizonat pe care le trântisem de pământ nu mai devreme de câteva ore în biblioteca vasului.

-         Bună seara și bine ați veni la bordul Regal Princess, spuse ridicându-se zâmbind, întinzându-mi mâna și ridicând întrebător din sprâncene o secundă mai târziu când eu încă o mai priveam nemișcată.

“Mda, aceeași voce, puțin probabil să fie vreun frate geamăn”. Am întins mâna nehotărâtă, într-o strângere palidă care nu m-a caracterizat niciodată, dar părea cumva înțeleaptă în momentul acela.

-         Sunt Tom Bradley, capitanului vasului și voi fi la dispoziția dumneavoastră pe parcursul întregii călătorii.

Mi s-a părut mie sau pronunțase „dumneavostră” un pic cam accentuat? Oare care era pedeapsa pentru atacarea capitanului de vas? O fi având și vreo carceră ascunsă prin subsolul minunatei nave?

-         Andreea Mirea, îmi pare bine de cunoștință și mulțumim pentru invitație.

Îmi fac curaj să privesc cât mai inocent posibil direct în ochii lui și, parcă, parcă, ...ei, oare nu mă recunoaște? Nu că aș fi fost vreo memorabilă, caracteristică ce îmi convenea de minune în momentul acela. Îmi retrag mâna ușor și mai verific o dată. Ochii albaștri mă mai priviră câteva secunde senini și impersonali, după care își mutară atenția înspre Ella, lăsându-mă să respir aerul răcoros al serii care începea să miroase promițător a destin norocos. Îl priveam în continuare vorbind cu Ella, încercând să-mi dau seama ce se întâmplase. Ce-i drept, în bibliotecă fusesem îmbrăcată de Doamne ajută, avusesem ochelarii la ochi, nici lumina nu fusese prea bună. Acum eram în varianta upgradată. Purtam lentile de contact, machiajul îmi schimba trăsăturile destul de mult, purtam o rochie albă elegantă iar sandalele mai adăugaseră 5 centimetri la cei 170 ai mei. Ella, să-ți dea Dumnezeu sănătate că m-ai convins să mă aranjez. Nu știa cine sunt.

Ceva colorat îmi atrase fără să vreau atenția pe masă, în timp ce mă întrebam unde era cazul să mă așez și dacă aveam nevoie de invitație specială. Cartonul mic, grena, cu linii aurii, parțial acoperit de servețel avea ceva foarte familiar. Când mi-am dat seama ce anume, am simțit cum toată speranța care-mi înflorise mai devreme în suflet se duce pe apa sâmbetei: era un card de acces pe navă, pe care scria cu litere elegante, italice,  Andreea Mirea – Guest Regal Princess. Îl scăpasem în bibliotecă. “Unde e o pungă de hârtie când ai nevoie de ea? Okay, calm, nu ai hiperventilat niciodată în viața ta, nu se poate să începi tocmai acum.”

Urmărindu-mi privirea, Tom, cum tocmai aflasem că se numea, îmi aruncă un rânjet poznaș, care pentru oricine altcineva de la masă sigur arăta a zâmbet fermecator și îmi trase atent scaunul ca să mă așez, nu oriunde, ci exact în dreapta lui.

„Umilire publică, altfel nu se poate explica. Probabil o să facă din incident gluma preferată a serii. Degeaba m-am deghizat, acum vor afla toți că nu sunt decât o mică sălbatică.” Îmi venea să plang. Și Ellei nu aveam cum să-i spun. Dar mai trecusem împreună prin faze subtile, mai devreme sau mai târziu o să se prindă. Speram doar să fie înainte să se apuce Tom de povestit. Mi-am făcut de lucru aranjându-mi extrem de metodic servețelul în poală, de ziceai că fixez material autocolant și nu vreau să iasă cu bule. „Oare după cât timp aș putea să mă scot cu o durere îngrozitoare de stomac? Sau de cap?Nu, nu de cap.”

Mi-am dat seama că îmi mușcam nervos buza pe dinauntru și ... că sunt privită. Toata lumea de la masă se uita atentă la mine și am realizat că mi se adresase o întrebare pe care nu am auzit-o.

-         V-am întrebat cum vi se pare până acum vasul, repetă domnul mai în vârstă care se recomandase la un moment dat, fără a intra însa cu succes în memoria mea de scurtă durată.

-         A, mă scuzați, minunat, e foarte frumos. Nu-mi vine să cred cât de mare este. Mi se pare un mic oraș plutitor.

Toata lumea zâmbi aprobatoare, parcă ușurată ca nu avusesem un atac cerebral despăturind șervețelul și aveau confirmarea că încă mai pot lega cursiv mai mult de 2 cuvinte. Ella se uita circumspect la mine.

-         Da, este întradevăr ca un mic oraș. Îmi continuă Tom spusele mângâind ușor sticla rece a paharului gol din fața lui. Găsiți la bord tot ce aveți nevoie: magazine, hotel, piscine, restaurante. Avem chiar și o bibliotecă foarte bine dotată.

„Aer”. Pentru că tocmai atunci mă hotărâsem să-mi potolesc nervii cu un pahar cu apă, cuvântul bibliotecă picase la fix pentru a crea un blocaj irevocabil în căile mele respiratorii. Am înghițit rău și a urmat o tuse vinovată și interminabilă pe care doar 2 persoane de la masă au înțeles-o, și a treia a început s-o priceapă.