joi, 16 octombrie 2014

A treia femeie (IV) - Cu Barbarosa intre picioare



O mână prelungă și albă se odihnea nervoasă pe perna moale, acoperită în satin subțire de culoarea ciocolatei. În venele micuțe și străvezii, pulsul se zbătea aprig sub lumina aspră a soarelui de nici 6 dimineața. Mâna se mișcă ușor, apoi se roti incontrolat și ateriză gravitațional direct în capul rotund și somnoros al lui Barbarosa, care moțăia leneș, pe partea cealaltă a patului. Tresări deschizând ochii într-un mormăit de urs care doarme cu mierea la nas, și se întinse flexibil cât era lung. Se întoarse pe-o parte, repetând figura și aruncă o privire lungă coapsei goale care ieșea neglijent de sub cearșaf. Pe pielea înfrigurată, puful blond se zbârlise ușor strălucind în lumină. 



Ca un tigru care urmărește o antilopă rătăcită de turmă, își flexă membrele din omoplați târându-se nesimțit spre locul călduț, unde marginea cearșafului atingea ușor linia bikinilor moi din bumbac. Se strecură încântat între coapsele ferme de gimnastă, ghemuindu-se ca să încapă mai bine și împunse jucăuș cu nasul, buricul mic care se zărea ca umbra unui semn de întrebare sub cearșaful mulat pe pielea întinsă.

Ea se întinse pisicește cu un scâncet de minor trezit prea devreme pentru mers la școala și zâmbind a vis frumos întrerupt în momentul fatal. Clipi des și scurt spre geam, estimând o oră plăcută și apoi îl privi ridicând certăreț dintr-o sprânceană. Dintre picioarele ei desfăcute, motanul cu blană ciufulită, într-un roșu turbat de coafeză simplă, pătat în restul culorilor animalice, o privea cu ochi rotunzi de iubăreț trecut pe roșu la semafor.

-                     Fi-ți-ar ieșitul să-ți fie, cum mă trezești tu din brațele cui nu trebuie, Barbarosa.

Motanul începu să toarcă tomnatic în avanpremiera unui alint închipuit. Mâna ei amorțită de somn se întinse ezitând și prinse pumn, capul mare și rotund, așezat semeț pe singura ființă întrupată care-i umplea sufletul în orele curate. Uriaș, hidos în draci și mai independent ca imnul Americii, Barbarosa era acolo întotdeauna pe interes. Venea seara, o dată cu soarele care apunea direct în spatele casei și pleca mereu în primele ore ale dimineții pentru că-l stresau cocoșii de la operă. Se credea vânător de mare calibru și niciodată nu cerșea mâncare. Strâmba din nas la rețetele ei vegane și era disponibil doar în weekend-urile de grătar pentru pază și protecție împotriva vicisitudinilor vremii. Nu accepta mai mult de trei mângâieri pe zi, și acelea cu permisie specială. Iubea în schimb lenjeria curată de pat și ghemuitul între picioarele femeilor. Singura urmă de instinct masculin rămasă după îndepărtarea bijuteriilor clanului, mult înainte să o cunoască pe ea.

-                     Hai, mișcă-ți fundul Tutankamon, că intru în amorțeală.

Și își trase picioarele cu sforțare moale de cafea nebăută, scoțând motanul din visare și zen pisicesc. Mângâie cu piciorul gol podeaua rece din lemn, până dădu peste papucii pufoși în care-și strecură recunoscătoare tălpile și se îndreptă oblu pe lângă pereți, spre bucătărie, înfășurându-se în hanoracul gros care-i acoperea cu zgârcenie fundul cu urme de cute-n lenjerie. Întinse din mers mâinile spre tavan ridicându-se ușor pe vârfuri a clipă perfectă de fericire împlinită, cum numai în sânul unei dimineți care-ți aparține poți găsi. Deschise ușa de la intrare lăsând motanul să iasă și scrută gânditoare cărarea pietruită închisă în poartă solidă prinsă-n fiare, inspirând adânc aerul rece și singuratic. În depărtare, doar zumzetul înfundat de mașini trase furios spre locuri de muncă obositoare, rodea ușor din liniștea dimineții. Închise ușa mulțumită și intră în bucătărie dând drumul la fierbător și aruncând neglijent praful dintr-un 3 în 1 mototolit în cana transparentă care visa să devină într-o zi pahar de festivități. Prinse între degete un corn cu gem de la tanti Ilinca, vecina din dreapta canalului și se așeză cocostârc pe un scaun înalt acoperit cu pernă moale pentru fese alintate și nebătute la timp.

Cumpărase casa cu 6 ani în urmă printr-o cunoștință de la morgă, de pe urma unei babe care căzuse pe scări. Cu banii luați de pe virginitatea vândută instant, prin online, unui arab cu ochii rotunzi ca smoala. La 18 ani și o lună întreagă de maturitate și deplinătate a deciziilor, se apucase de investiții fără studii de specialitate. Cu o idee fixă, o tonă de curaj peste frică ghemuită adânc în stomac și singurul lucru pe care înțelesese că-l are de preț fără a reuși să-l priceapă.

Toate în jurul ei o dăduseră pe gratis. Câteva primiseră în schimb nicaiva virusi, mai mult sau mai puțin locali sau exotici, mortali pe termen lung sau incomozi pe termen scurt. Vreo două câstigaseră la loz în plic, plod cu urlet de ambulanță uitată în pantă și program de urgențe fără zile libere.

Ea alesese banii. Blondă, cu ochi mari și negri, pe atunci cu păr de sirenă înotând valuri până la fundul rotund de încă copilă, ieșise mai bine decât se așteptase. Financiar.

Bubu o ținuse de mână la dus, până la ușa hotelului bătut în stele, în care se simțise ca femeia de servici ca vine să șteargă praful, și-l adună grijulie în batistă ca pe o comoară numai de ea știută. Tot Bubu o ținuse de mână și la întors, strângând ritmic degetele fierbinți, peste ale ei reci și amortițe, atârnate palid pe scaun, pentru ca nu le putea suporta atingerea pe picior. Vomase o noapte întreagă și dormise două zile în coșmaruri de piele asudată și ochi hulpavi cu vorbă neînțeleasă, dar presimțită în fiori reci. O săptămână ținuse doliu în priviri fără să știe cine a murit.

Când au început să cadă frunzele semn de toamnă târzie și final de ciclu vegetativ, a pus mâna pe adidașii mici și roși la spate, pe care-i ținea în debara și a fugit. În fiecare zi mai departe, lăsând curentul rece să-i roadă în viteză, strat dupa strat, pielea de ieri și bucata de suflet care atârna la fel de inutilă ca apendicul cu inflamație cronică.

Într-o dimineață înghețată cu soarele sclipind printre țurțuri agățați etern deasupra capului, Bubu îi cumpărase o cafea de la automatul din colț și vorbise cu ea, tremurând amândoi pe banca din stația RATP. Îi dăduse cardul, îi spusese soldul și-o pupase pe frunte peste cutele încrețite a mirare buimacă. În seara aceea se privise în oglindă fără să poată clipi până începuseră s-o usture ochii. Luase foarfeca cu care tăiase draperii pentru camera mizeră de mansardă, dintr-o pătură adunată de la gunoi și lăsase să cadă, șuvițe pierdute încâlcit, tot trecutul pe care nu-l prinseseră rădăcinile. Zâmbise pentru prima oară după mai bine de-o lună, privind ciuta cu ochi până la tâmple care-și strălucea într-o fericire sfidătoare, smalțul albi al dinților în oglinda crăpată.

Baba murise de Crăciun. Ea petrecuse sărbătorile în notariate semi-falimentare și disperate după bani, înjurături și mită plasată inteligent, și primele zile ale anului o prinseră cu var în păr și praf în ochi în curățenie generală de casă nouă. Două camere mici într-un fund de grădină cu un măr mare acoperind poarta grea. Vecini bătrâni și senili care o întrebau o dată pe săptămână la cine a venit și un șir neîntrerupt de străzi fără câini scăpați de hingheri. Buletin nou în buzunarul de la piept și o hartă care începea să prindă contur în ochi senini și clari de fierar-betonist.






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu