Ușa care se deschide O singură dată acolo unde trebuie

O întâlnire întâmplătoare la spălătorie, între două cești de ceai, așteptând miracolul detergentului pe parbrizul prăfuit de drumuri fără sens. O ciocnire aleatorie în parc printre cățeii veseli și agitați la plimbarea zilnică de amiază. Două scaune așezate by default unul lângă altul, la un seminar impus de firmă, după program. 

 Foto: Innoxiuss

O privire directă, un zâmbet puțin obosit și liniștea care nu se clatină și nu șovăiește între voi. O mie de nimicuri tratate discret cu seriozitatea necunoscuților abia cunoscuți. Discuții presărate cu glume mici de fundal și râsete molcome de prieteni vechi abia întâlniți.

Amprenta lui sinceră lângă tine, ca închipuirea unui vis uitat în zorii zilei, la fel de firesc ca paltonul care se odihnește mereu în cuier în căutarea unei zile reci. Pașii care merg împreună pe aceeași alee presărată cu frunze foșnind în două vieți diferite. Echilibrul instabil care te împiedica din când în când către el, ca o pală de vânt care te împinge spre casă. Un cer senin sub care oboseala se pierde și plictiseala nu are sens, și o iesire din timp în care vă trageți sufletul pe tărâmul dintâi, ieșind fără să vreți din rol și din piesă.

Ca un ceai fierbinte oferit de-o măicuță blândă într-o seară geroasă de iarnă, care-ți aduce mâinile și sufletul din nou la temperatura normală. Ca răsuflarea dintâi, după maratonul pentru care te-ai pregătit toată viața, când îți umpli din nou plămânii cu aer și începi să simți iarăși că are miros, și are parfum.  

Și nu te-ai ridica, nici n-ai ieși și nici nu te-ai întoarce să pleci. Dar o faci. Cu un zâmbet de “La revedere”, fără să știi unde și când. Cu o întrebare așezată cuminte pe-o dorință rămasă ascunsă printre degete la ultimul salut. Cu o amintire dulce care se pierde încet în timp și se destramă fin în gânduri și reamintiri.

Te trezești apoi în minte cu senzația că ai uitat ceva. Visul de peste noapte în razele dimineții, un gând bun printre ideile încruntate, un zâmbet fugar printre vorbele serioase, un strop de viață printre orele de datorie. Te plimbi singură prin locuri cunoscute, ascultând zgomotul pașilor și așteptând ecoul, zâmbind și așteptând motivul, uitând și așteptând să-ți reamintești. Dar întâmplării nu-i poți cere replică și clipei nu-i poți cere nemurirea. Unele uși se deschid o singură dată acolo unde trebuie și dacă ai închis-o fără să pășești, norocul tău e al altuia și realitatea rămâne pe veci închipuire amintită în van.