Stăteam întinsă în
patul incredibil de mare și confortabil, ascultând zgomotul tăcut al valurilor,în timp
ce simțeam, sau cel puțin așa mi se părea, alunecarea lină a vasului peste întinsul oceanului. După un
prânz de-a dreptul copios, pe care îl mai simțeam încă ghemuit în coșul
pieptului, semn de lăcomie majoră și inexplicabilă, ne retrăsesem în cabină
pentru un foarte puțin meritat, dar extrem de necesar, somn de amiază.
Ella respira liniștită în patul ei cu zâmbetul pe buze. Îi priveam chipul senin, încercând să-mi dau
seama dacă zâmbetul se datora creveților în sos de ananas, cu care ne înfruptasem până am simțit că nu ne mai putem ridica de pe scaun. Sau poate
tipului cu ochi căprui, migdalați, care o căutase cu privirea pe tot parcursul
prânzului, printre frunzele răsfirate de portocale și mandarine, și turnurile de
banane încolăcite ezoteric pe fiecare masă.
M-am întors cu fața în
sus pentru a 10 oară în nici 2 minute. Lipit de tavan, un ventilator stil
Casablanca cu palete de lemn prețios, care se roteau în ritm de elicopter setat
pe viteză de croazieră, se grăbea să-mi alunge gândurile înainte de a începe
să prindă formă. Fără gânduri, fără vise și fără somn, m-am ridicat încet, hotărâtă
să renunț la încercarea de a închide ochii. Am luat telefonul, am aruncat pe
mine o pereche de pantaloni scurți, albi, și un maiou legat dupa gât, și am
ieșit în vârful picioarelor, cu gândul de a mă familiariza cât de cât cu
gigantul de navă în care mă simțeam ca în burta unei balene de lux.
Daca nu m-aș fi uitat în depărtare ca să văd apa care ne înconjura din toate părțile, aș fi putut
jura că sunt într-un Mall gigantic în aer liber. Cafenele, baruri, ringuri de
dans, zeci de sezlonguri aliniate artistic, umpleau puntea de o parte și de
alta. Oamenii curgeau pe lângă mine vorbind veseli și gesticulând agitați. Ele
bronzate, în costume de baie care probabil costau mai mult decât chiria mea pe
două luni, ei, galanți, în pantaloni scurți cu tricouri polo. Pentru câteva
minute m-am simțit ca în Marele Gatsby. O chelneriță depașită de situație, cu
tava de pahare tremurând în mână, strecurându-mă printre invitatți.
M-am retras
puțin într-o parte, ca saă verific harta nu prea amanunțită de pe pliantul pe
care-l țineam atât de strâns în mână, încât mi se lipise de palmă. Am privit ezitând în jur ca să-mi dau seama
unde mă aflam, și am intrat ... ei, da, în bibliotecă. Îmi imaginam deja râsul molipsitor al Ellei. „Ce caută o
biblioteca pe un vas de croazieră? Cine naiba vine în croaziera să citească?”
Se părea că nimeni,
pentru că sala uriașă, plină de rafturi înalte, umplute cu cărți în coperți din
piele, era goală. Dar dacă tot eram acolo, și dacă tot nu era nimeni ...
Am început să străbat încet covorul plușat care acoperea podeaua bibliotecii ascunzându-mi pașii
aproape complet. M-am suprins gândindu-mă la mica bibliotecă de acasă, de unde
mă aprovizionasem atâția ani cu destinații care mai de care mai exotice, pentru
imaginația mea neastâmpărată. Era organizată cam pe aceleași secțiuni, standard
probabil, doar că totul era aici de calitatea I, și aproape spunea cu voce tare și nasul pe sus acest lucru.
Îmi plăcuse dintotdeauna
liniștea bibliotecilor. Întreruptă doar arareori de voci șoptite, de zgomotul
uscat și nerăbdător al paginilor întoarse febril, sau de bufnetul înfundat al
unei cărți scăpate emoționat de tineri ajunși acolo pentru prima oară. Îmi
plăcea mirosul de mii de vieți, adunate în același loc de minți deschise și
mâini strângând cu pasiune necontrolată penițe, stilouri, pixuri, sau alergând
frenetic pe taste zumzăitoare de mașini de scris.
Strânsă ghem, într-un
fotoliu vechi acoperit cu husă de catifea roșie, lăsându-mi din când în când
privirea să hoinărească pierdută pe șuvițe de soare în care praful dansa
zâmbind, străbătusem ani de zile,întreaga lume, fără să fac un pas.
Și acum eram acolo, într-un palat dansând pe ape, într-o replică imperfectă, de lux, a celei mai
frumoase părți din propria mea copilărie.
Mi-am dus încântată
mâinile la spate, și am început să mă plimb printre rândurile de cărți cu pași
mari și răbdători, așa cum făcea bătrânul nostru profesor de matematică de
liceu, de cate ori ne dădea o problemă cu rezolvare simplă, dar ascunsă
minților placide.
„Daca aș fi cartea perfectă pentru citit intr-o
croazieră, ce carte aș fi?” M-am trezit făcând farmece-n gând. Pe un cotor de carte, Sandra
Brown răsări subit în fața ochilor într-o laterală incredibil de vizibilă. Și o
dată cu ea, aceeași senzație de jenă juvenilă pe care o atașasem numelui. E
incredibil cât de puternic se imprimă sufletului prima trăire reală pe care o avem în
legatură cu o persoană sau un lucru. Straturile de ani și experiențe care trec mai apoi peste noi rămân,
oricât de multe ar fi, doar fașii diafane și temporare, acoperind incomplet o fundație
săpată implacabil în suflet.
Am întins mâna scoțând
cartea și dând la o parte de pe copertă un fir imaginar de praf. Era un
exemplar din aceeași carte pe care o primisem cadou de la mama printr-o încurcătură a vieții, sau un sfat neînțeles de colegă bine intenționată, și
care-mi ajunsese sub ochii de copilă, fără a fi citită mai întâi de vreunul dintre
ai mei părinți. Stupoare și jenă generală, după citire, și exclus discutarea
cărții la cină. Dar răul, sau binele, fusese deja făcut. Și-asa începuse drumul
meu timid și nesigur de adolescentă, spre femeia din mine. I-am zâmbit
nostalgic răsfoind-o în grabă. Dar, cu atâția oameni în jur, într-o călătorie
care putea foarte bine fi unică într-o viata de om, cititul părea cumva o
activitate puțin probabilă.
-
Vă pot ajuta cu ceva?
Panică cu inima sărind
agitată în piept, și cartea, pe care nu apucasem să o pun la loc, cazu jos lângă
picioarele mele cu un bufnet sec și lipicios, deloc demn de conținutul paginilor și statura autoarei. Mă întorc surprinsă, și din nou buf. Inima mea de data
asta, și probabil și puțin din creier, pentru că am clipit mecanic de 3 ori înainte să pot vorbi.
În fața mea se afla,
probabil, unul dintre cele mai magnifice exemplare masculine ale întregului vas,
deși aș fi îndrăznit să extind aria fără mari probleme de conștiință. Ochii de
albastrul oțelului, ușor amuzați, maxilare puternice, părul blond cenușiu puțin
grizonat, umerii lați și o înălțime care mă făcea să mă bucur că nu sunt mai
aproape, pentru că m-ar fi durut gâtul uitându-mă în sus la el. Se ridica cu
nonșalanță cam cu 2 capete deasupra capului meu momentan paralizat cognitiv. Am
simțit cum încep să mi se încordeze sprâncenele în binecunoscuta mea expresie
de evaluare-respingere a bărbaților care intră în categoria „too good to be
true” supranumită și „are you talking to me?” și neuronii au început din nou să
funcționeze ca după un reset executat cu succes.
-
Aaa, nu, mulțumesc, doar mă uitam.
Și am dat să mă întorc
la umbra sigură și normală a raftului de cărți, când coada ochiului îmi spuse
că individul, botezat instant și semnificativ cu nume de cod Adonis, se apropia
de mine. Mai întâlnisem de multe ori exemplare de muzeu din specia masculului
feroce de tip Playboy, și știam din experiență că nu eram genul de pradă care
să-i atragă atenția. Figura mea de șoricel de stepă, prins la mai mult de un
metru de cuib, atrăgea mai curând motanii bonomi sau leneși, care nu (mai) aveau
resursele sau interesul vânătorii de antilope tinere și agile prin întinderile
savanei.
Deci, de ce se apropie?
Nimerisem cumva în sectorul cu comoara ascunsă a bibliotecii? Dar Adonis se
opri lângă mine, se aplecă galant și, culmea ironiei cu riduri de spațiu și
timp, ridică nedumerit cartea pe care tocmai o scăpasem din mână, și pe care o înjuram acum gospodărește în gând, in timp ce simteam cum mi se urca sangele in
obraji. Instant, inconstient, incontrolat si al naibii de enervant. O alta
probabil ar fi profitat de ocazie ca sa-l invite la o cafea, pranza, cina sau
tigara de dupa. Putine lucruri pe lumea asta puteau fi un liant atat de
flexibil si eficace in dezghetarea ghetii si deznodarea limbilor ca cel pe care
destinul mi-l oferea mie pe tava. Eu insa, ma transformasem extrem de natural
si firesc, intr-un foarte bine educat exemplar de tomata.
-
Interesanta alegere. O luati sau o
aduceti?
„Poftim?” Clipesc din
nou, tamp, asteptand sa ma trezesc in curentul inviorator al aerului amestecat
elegant de ventilatorul tavanului din cabina. Dar ochii albastri sunt tot acolo
si culmea, ma privesc curios, desi amuzamentul n-a disparut.
-
Nu m-am hotarat inca ce carte sa iau,
doar ma uitam.
I-am raspuns sec si
eficient, intinzand mana cu un gest automat si usor dezaxat, sa iau infama
carte care ii daduse subiect de discutie, pentru a o pune cuminte la loc. Numai
ca intr-un aparent neasteptat, Adonis inca nu se hotarase sa se desparta de ea,
si ezitarea de o clipa-i deveni un gand continuu, pentru ca am ramas amandoi
tragand de „interesanta” mea alegere.
-
Atunci pot sa spun ca v-o recomand cu
caldura. Este foarte bine scrisa, imi spuse relaxat cu un accent pe „foarte”
care deja incepuse sa-mi ingusteze ochii ca in „hunii si tatarii”, dar si sa-mi
faca inima sa bata putin mai repede. Bineinteles ca mama natura il inzestrase
si cu o voce pe masura aspectului, cu un ton cald si invaluitor, stricat usor
doar de o coarda care zdranganea ironic in urechea mea dreapta.
-
Avem de asemenea si o sectiune video
foarte bine pusa la punct. Daca doriti, va pot ajuta sa alegeti ceva potrivit.
„What? Imi propune
cumva un film porno? Cred ca n-am inteles eu bine.” Si enumerand in minte ca la
recapitularea la geografie, toate fazele in care interpretasem gresit
intentiile vreunui june ratacit amoros, am decis ca da, intr-una din
realitatile paralele, logice si rationale posibile, probabil ma insel. Dar desi
puteam sa jur cu mana infipta apocaliptic in flacari, ca fata mea se desena
clar in cute de iritare, cel putin in jurul ochilor, si intr-un concret vehement
pe frunte, Adonis se simti incurajat sa continue.
-
- Desi ... genul asta de filme se vad mai
bine in doi.
„Are you kidding me? Deci asta era in
neregula cu el.” Si am auzit virtual in urechi roata norocului bifand
trumfatoare raspunsul castigator. Turme de mistreti alergau grohaind galagiosi
prin spatele ochilor mei, desi cu greu mi-as fi putut imagina cum de ar fi
putut avea vreunul ochii atat de albastri.
-
Ce-ati spune daca am lua cina impreuna
diseara si sa discutam mai multe despre cum va puteti petrece timpul cat mai
placut pe acest vas? Sau sa nu discutam, adauga dupa o scurta pauza
interpretand probabil total gresit tacerea mea, ca semn de incantare suprema si
emotie gatuita in rasuflare taiata de entuziasm.
„You just don’t know
when to quit. Do you?”
-
Multumesc, dar am alte planuri, am zis
cat de rece si categoric am putut, si am tras cu succes cartea din mana lui,
ocupandu-ma cu asezarea la locul ei in raft pentru a-i da timp sa dispara.
De-as fi avut eu
norocul asta. Individul era tot acolo cu un zambet pana la urechi, pe care nu
l-am inteles, dar nici nu aveam de gand sa ma chinui prea mult. Probabil credea
ca o fac pe interesanta inaccesibila. I-am zis un „La revedere”, in care am pus
tot ce aveam ca sa sune a „Adio”, si m-am indreptat hotarata pe langa el,
tintind iesirea din biblioteca.
-
Macar un numar de telefon?
L-am auzit spunand, chiar
cand treceam prin dreptul lui, si i-am simtit ca prin vis mana pe incheietura
mea dreapta. „Big mistake. Big. Big. Huge”. N-am sa stiu niciodata ce s-a
intamplat mai exact. Cand m-am intors, cum m-am intors, ce-am facut si cand am
facut-o. Reflexele de care m-am rugat atatia ani sa-si faca treaba in stres si transpiratie
de concurs cu premii niciodata luate, au intrat pe automat tocmai atunci. In
secunda urmatoare, Adonis cel glumet cadea la pamant cu un mare buf care a
rasunat in toata incaperea, facand cartile sa tremure elegant pe rafturi.
Oops! Am ramas
interzisa uitandu-ma la el, la fel de mirata ca ochii albastri care clipeau de
data asta complet zapaciti de modificarea perspectivei la orizontala. Era prima
data cand folosisem ce stiam in afara orarului, devenind in mod pragmatic
violenta intre civili. Rusinea imi imbujora obrajii. Triumful imi umfla inima
ca pompa de la bicicleta. L-am privit panicata pentru o secunda, avand tendinta
sa-l ajut sa se ridice. Apoi m-am indreptat de spate, am tras aer in piept
hotarata si m-am indreptat, mai repede decat as fi dorit, spre iesirea din
biblioteca.
- Multumesc pentru invitatie, dar pe bune ca am alte planuri.
O data iesita prin
usile glisante, m-am indreptat ca un robotel pe pilot automat spre zona in care
era cabina noastra, tragand adanc in piept aerul proaspat, fara a mai sta sa-mi
dau seama daca in spatele meu biblioteca rasunase de rasul lui puternic, sau
doar mi se paruse mie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu