Viața e prea scurtă pentru planuri pe termen lung

De când te știi faci planuri. Câte gume ai să-ți cumperi când o să fii mare și o să ai salariul tău pe care poți să-l cheltui cum vrei. Câți copii vei avea cu colegul de bancă din clasa a patra, prima și ultima ta dragoste, cu care ești logodită pentru că te ține de mână în pauză. Ce doctor extraordinar vei fi pentru că ești în clasa a noua și deja ești olimpică la biologie. Un job care să te pasioneze în fiecare zi, un soț care să te pasioneze în fiecarea noapte, o casă a voastră, destui bani să puteți face împrumut în bancă, cei mai frumoși copii care să ia note mai bune decât ați luat voi vreodată. 

Sursa foto: Eva the Weaver  

Înțelepții spun “Când noi ne facem planuri, Dumnezeu râde”. Trebuie să ai 100 de ani ca să înțelegi cu adevărat ce înseamnă asta. 100 în buletin sau 100 în suflet. O mie de pagini aruncate la gunoi, făcute ghemotoc pentru că ce ai scris acolo nu mai e scris de tine.

Viața se schimbă, și orice ar spune alții, și noi ne schimbăm. Ne descoperim sclipiri noi în ochi și în suflet, sau ne băgăm capul mai adânc în nisip ca să nu mai auzim inima urlând la noi că nu suntem pe drumul bun. Creștem, întotdeauna lângă alții, prin alții, pentru alții, niciodată doar prin noi înșine. Pentru că deși suntem mai complicați ca universal, noi suntem doar sămânța. Avem nevoie de pământ solid pe care să ne sprijinim atunci când ne înălțăm, de soare în ochii celor din jur care să ne încălzească atunci când sufletul e rece și tremurător, de ploaie de dragoste care să ne acopere atunci când simțim că nu mai avem forță și vrem să renunțăm.

Sau ne facem mai mici, niciodată doar sub povara grijilor sau a dramelor care ne încearcă pe toți, mai mari sau mai mici, dar întotdeauna gigantice în propriul univers. Ci mereu sub greutatea propriilor dezamăgiri, temeri, orgolii, îndoieli. 

Nu există nici un plan decât cel care se țese acum, la care ții degetul în clipa asta ca destinul să facă nod subțire, peste care sufli încet punându-ți în fiecare zi aceeași dorință. Până când o uiți ca un amnezic nestatornic și o înlocuiești cu alta care-ți schimbă culoarea și înălțimea, și drumul. 

Nu există nici un plan pentru că totul e o lecție nesfărșită. Și dacă ai noroc, ai să-ți schimbi planul în fiecare zi cu fiecare lecție ce ți se dezvăluie, în lacrimi și junghiuri nesfârșite în suflet, sau zâmbete din soare și bătăi de inimă cu ecou de tunet. Până când înveți singura lecție pe care o ai de învățat. Renunți să-ți mai faci planuri și începi să trăiești. Și abia atunci începi să înțelegi unde ești și ce ai de făcut. 



by Josephine Marcu