Jumper off – ultimul salt

He popped the question. Exact ca în filme. Într-un restaurant pentru care te-ai pregătit o oră, pentru că e la ultimul etaj al unui bloc turn și aveai rău de înălțime încă dinainte să ieși din lift. Ca o pungă de floricele pentru microunde, pe care le așezi frumos exact pe centru și setezi cronometrul cât scrie pe ambalaj. Deși știi sigur că vor pocni și-ți vor umple bucătăria cuzgomot de gloanțe și miros ademenitor, tu tot tresari. 

Sursa foto: Jason Corey

Tresari până în tavan și înapoi, pentru că oricât de mult ți-ai dorit să auzi asta și oricât de pregătită crezi că ești, întotdeauna te ia prin surprindere. Ca micul prieten patruped pe care ți l-ai dorit pe tot parcursul școlii primare, dar numai când l-ai primit în brațe ți-ai dat seama că trebuie hrănit și scos afară.

Și te uiți la el de sus în jos, cum stă în fața ta în costum de cavaler al mesei rotunde sprijinindu-și inima într-un genunchi, dar fără coif și scut, și spui da. Pentru că s-a aruncat în gol fără parașută și fiecare secundă îi crește teama din suflet și groaza din priviri. Și atunci te arunci și tu cu parașuta după tine, să-l prinzi și s-o împărțiți înainte să se lipească de realitatea ta ca un cerb neștiutor de parbrizul unei mașini în mișcare. Un zâmbet, un sărut, o șampanie care îți face din nou inima să tresară dureros în lumina lumânărilor. Fake it till you make it. But do you?

Vă iubiți de trei ani, dar încă nu v-ați mutat împreună. Pentru că tu-ți prețuieși libertatea mai presus de orice și îți place să știi că ai unde să pleci. Dacă vrei. N-ai mai vrut de multe luni. Mai treceți pe la tine să udați florile, câinele l-ați mutat deja la el, pentru că prindea praf și ulcer la stomac din teamă de neglijare. Cheia se odihnește uitată în sertarul tău din dulapul lui, lângă încărcătorul de laptop, aparatul foto și căștile care prind basul așa cum vrei tu să-l asculți. 

Împărțiți într-un ocazional continuu biroul mare, pe care fotografia alor tăi stă lângă fotografia alor lui. Dar oficial, încă nu locuiți împreună, pentru că tu tot te mai uiți în spate, și înainte, și ți-e teamă să calci în fundația proaspăt turnată, să nu-ți rămână picioarele înțepenite în ciment. Pentru că-ți place să sari, și să zbori, și să alergi. Nu din floare în floare, ci din gând în gând, din vis în vis și poveste în poveste. Și chiar dacă nu mai simți nevoia, încă mai vrei să știi că poți.

Acum îți pune o verigă pe deget, care pentru unii e o bijuterie frumoasă, dar pentru tine e ancora de aur în portul de cristal. Doar că ai fost întotdeauna îngrozitoare la orientarea în spațiu și nu știi sigur dacă e portul care trebuie. Sau țara. Sau continentul.

Și te trezești în zori de zi cu mahmureală de șampanie băută pe frică de somn. Cu durere de cap, greață în stomac și linie aurie pe deget. Te uiți la inelul care-ți îmbracă mâna, printre brațele lui care te acoperă ca o pătură într-o dimineață răcoroasă de toamnă, și-l saluți ca pe un coleg nou de apartament. Aseară în lumina lunii părea magic și amenințător cât trei ursitoare încruntate la un loc. Acum se odihnea mic și fragil ca un copil de înger zâmbind în soare. Îi zâmbești și tu politicos și începe să-ți placă ce înseamnă. Deocamdată.




by Josephine Marcu