Cu răbdare de fier ruginit sub picături chinezești
de perfuzie, ca o rană perfidă să se închidă de la sine pentru ca tu să poți
reveni la viață. Cu inima sprijinită în spini dureroși, ca el să se întoarcă,
pentru că ai înțeles destul și tot ce mai poți face acum e să aștepți.
Foto: Brain Talbot
Un ceas,
o săptămână, o lună, pentru că tu ai vorbit și el a tăcut, și nu mai e nimic de
făcut. Decât să-i dai timp să-și găsească singur răspunsul la întrebare,
sperând că tu vei mai fi încă acolo când îl va găsi. Cu genunchii juliți,
orgoliul dărâmat și un dram de speranță că noul drum va începe să ți se
potrivească sau că tu vei începe să înveți cum să mergi pe el înainte să te
faci fărâme.
Pentru că există șuturi medicinale în fund, salturi
curajoase în gol, discuții kilometrice cu argumente convingătoare, curse de
tauri și atracții senzuale, comploturi feminine, masculine și combinate,
intervenții prietenești și înscenări de gelozie, curajul eului și enervarea
ego-ului, strânsul din dinți și lacrimile în genunchi. Dar uneori e nevoie doar
de timp.
De timp gol, fără însemne și parafe, care nu știi
unde se duce și în ce se transformă. Știi doar că pleacă de la tine cu o
dorință pe care nu mai poți s-o exprimi altfel. Încercarea titanilor. Nu e să
dărâmi munții și să dai jos luna de pe cerul nopții, e să te uiți la stele
numărându-ți respirațiile fără să știi când vei putea să te oprești. Sau dacă
te vei mai opri vreodată.
Așteptarea e la fel de perfidă ca răzbunarea de la
care a copiat egoistă două tăișuri. Un „prea devreme” și un “prea târziu”. Pentru că așteptarea
apare doar atunci când chirurgul se joacă pe rană deschisă sau profesorul pe-o
minte înclinată de elev necopt. Nu există deadline. Numărul de ture e ascuns pe
traseu și linia de finish sub o piatră dintr-un vârf de munte unde tu nu știi
cum să ajungi.
Așteptarea e o ceață groasă care se așterne încet
peste o decizie crudă, până când nu mai știi unde trebuia să stai ca să te
găsească și pe cine mai cauți pe locul din dreapta ta. Rupe clipe din tine în
fiecare zi și bucățele din amintirea sufletului în fiecare noapte. Te tai în „prea
devreme” cu fiecare gând de răzgândire și te așezi din nou pe banca ta din
parcul cu poteci fără sfârșit.
Dacă aștepți pe cine trebuie, într-una din zile pe
banca ta răsare iarăși soarele și o umbra va îndrăzni să îl acopere ca să te
atingă din nou. Dacă nu, într-o clipă fără timp, ai să te zgârii în “prea târziu” și ceața din jur o să
înceapă să pătrundă în tine ca un burete cu apă oxigenată, curățând tot ce te
doare și pregătind încet rana pentru o cicatrice curată. Pentru că folosită cum
trebuie, așteptarea e arma îngerilor care lasă natura să-și pună magia la
lucru. Dar folosită
greșit, e un carusel amețitor într-o poieniță dintre două poteci, din care s-ar
putea să nu te mai dai jos niciodată.
by Josephine Marcu
by Josephine Marcu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu