sâmbătă, 13 septembrie 2014

Tragedia



Începe într-o seară pe la ora nouă. Când te sună într-un final, după trei zile de tăcere, în care ai stat cu inima în gât, apoi în sân și apoi ai lăsat-o să cadă-n papucii de casă pentru că oricum simțeai că e moda călcatului pe ea. 

  Sursa foto: lh6.googleusercontent.com

Te sună de jos, din fața blocului, cu o vocea anemică și un ton gri de podea abia spălată de spital. Sau de morgă. Nu, nu vrea să urce. Și îi ghicești în vocea spartă genunchii șovăind. Dar ar vrea să cobori tu.

Smulgi din cuier puloverul descheiat, agățat în ultimul cârlig, pentru urgențe medicale, amicale, alimentare și uneori alcoolice, și te avânți în jos pe scări luptându-te cu orgoliul, grija și curiozitatea care se împiedică pe rând în șlapii tăi.

Afară e seară, și e răcoare și e frumos. Iar chipul lui puțin palid rupe o fășie stranie în aerul înmiresmat de toamnă târzie. Se plimbă încolo și încoance măsurând în asfalt distanțe și direcții numai de el știute. Mâinile îi chinuie forțat buzunarele și umerii sunt puțin obosiți și încordați sub gândurile grele și agitate. Într-un final te vede. Cum stai înfășurată în propriile mâini, în capul scării fără să știi ce să crezi și așteptând răbdătoare să ți se spună. De ce nu a sunat. De ce nu a venit. De ce a venit. De ce nu urcă. De ce.

Sunteți împreună de trei luni bătute în cuie. Când On, când Off, ca butonul de la mașina de spălat. Când la temperaturi ridicate și turație maximă, când pe programul pentru rufe delicate, pe care mai bine le speli de mână.

Se așează lângă tine pe treptele reci și te gândești că nu i-ai văzut ochii albaștri dând în gri turbat ca norii de furtună, decât în momentele de extaz când îți repetă numele ca un descântec. Cămașa, întotdeauna enervant de perfectă, are acum un vârf de guler scăpat neglijent peste sacou. Obrajii îi sunt aspri, pentru că nu au fost alintați azi cu after shave. Iar părul e ciufulit ca la 6 dimineața când te trezește cu un sărut și o mângâiere în grădinile suspendate ale Semiramidei. Și mâinile îi tremură. N-ai văzut niciodată mâini mari de bărbat cuprinse de tremur subtil, ținându-se nesigur una de alta ca într-un început de rugăciune.

Se uită la tine și îi vezi privirea înrourată. El care nu se emoționează în nici un chip, în nici un fel, pentru nimic și niciodată. Deschide gură să-ți spună ceva, apoi o închide încruntat de parcă și-a dat seama pe ultima sută de metri că pusese CD-ul greșit. Îi iei mâinile într-ale tale cântărind în gând toate motivele pământului.

Zâmbește resemnat, se îndreaptă strâmb și te privește cu mirare de copil în timp ce oftează din plămânii chinuiți:
-       - Nu pot să respir ... fără tine.



      by Josephine Marcu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu