The human kind

Se strecoară în fiecare zi printre noi, mergând grăbită spre locul de muncă cu capul ridicat și pasul sigur, dar cu ochii privind mereu undeva în depărtare la doar câțiva metri de sol. Afară e cald, deși-i devreme, și toți în jur golesc sticle aburinde de apă minerală, prinse în mâini asudate care ies din tricouri sumare sau maieuri întinse strâns pe corp. Doar ea poartă maletă cu mâneci lungi și guler pe gât. E frig în suflet și uneori se surprinde fără să vrea tremurând.

 

E partea ei preferată din zi. Trezitul la ore inumane, pregătitul mesei în liniștea întunecată a bucătăriei înainte să se apuce să-i trezească pe ei. Cei patru îngerași care dorm toți în același pat, într-o cameră mică, dar sigură, cu ușa schimbată nou din țâțâni. Toată lumea îi laudă pentru că sunt cei mai cuminți. Nu vorbesc tare, nu țipă, se joacă tăcuți în lumea lor, bucuroși să nu atragă prea multă atenție.

Dimineața se trezesc mereu strângând din ochi. Doar cea mică se smiorcăie încet pentru că ar vrea să stea acasă cu Mickey Mouse și Donald Duck. Se îmbracă încet să nu-l trezească pe el, pentru c-a lucrat de noapte și a mai întins-o un pic la birtul de jos ca să-și scoată oboseala din oase. Sunt afară din casă pe ceas în fiecare dimineață. Doi în stânga, doi în dreapta, ținându-se de mânuță. Le place la școală, le place la grădiniță, și se gândesc cu regret că vine vacanța. Acolo toată lumea râde, cântă și vorbește tare și vesel.

Tot tare vorbește și șeful ei, dar nu e vesel. Nu e niciodată vesel. E o namilă de om cu limbă vulgară și privire încruntată, care tună și fulgeră 8 ore pe zi fără pauză de masă. Toate merg prost și toți sunt niște incapabili. În prima săptămână tremura de fiecare dată când o striga să vină în birou.  Prima dată când a întins brutal mâna să o salute, a dat tresărind un pas în spate. “Nebună” l-a auzit înjurând printre dinți după ce ieșise pe ușă.

Dar întotdeauna persoanele de la care te aștepți mai puțin să se uite, văd prin tine ca printr-o fereastră fără jaluzele cu lumina aprinsă în miez de noapte și umbre ce repetă mereu aceleași roluri. Aceleași urlete, aceleași reproșuri, aceleași palme. După o lună în care a țipat la ea de 10 ori pe zi să nu-și mai ceară scuze, și alte zece cafele vărsate pentru că el a bătut cu pumnul în masă din cauza unei virgule scrise greșit, s-a uitat lung la ea și a întrebat-o câți copii are. “Patru.” Și vânătăi? 

Cine le mai numără? Se adună de mult unele peste altele în locuri în care deja a început să nu mai simtă nimic. Nu-i vina lui, e obosit, e stresat, e greu să crești 4 copii. E un om bun, numai când bea se enervează. Și mereu își cere iertare. Nici lui nu-i e ușor.

Și-a sprijinit spatele de matahală pe spătarul scaunului și a dat din cap înjurând printre dinți. “Mama ei de viață”. Și a lăsat-o în pace.

Și acum urlă în birou la un angajat cu capul ascuns între umeri, iar biroul vibrează de la un pumn rătăcit care își expune punctul de vedere. Dar ea lucrează zâmbind liniștită. După trei luni a început să audă și și-a dat seama că înjurăturile sunt alese cu grijă pentru impact maxim și uneori sunt de fapt glume. La ultimul șters de praf a căutat curioasă crăpăturile în birou și nu le-a găsit. A găsit în schimb un palmier mic și verde, pe pervazul ascuns de perdea, pe care ea care făcea tot, nu-l udase niciodată. 

Așa că fiecare zi de muncă obositoare e pentru ea o oază de liniște zgomotoasă.  Și pentru câteva ore pe zi, uită de casa tăcută și întunecată, de costumele lui călcate impecabil la abur, de cina servită perfect, de chipul palid cu trăsături regulate și zâmbet seducător. Și de ochii lui căprui, care uneori se îngustează rece. 




by Josephine Marcu