Prietenia după iubire, e ca jarul pe care încerci să-l stingi suflând în el

Te-ai gândi că dacă se poate iubire după prietenie ar trebui să meargă și invers. Scoateți pasiunea și sexul din ecuație, limitați certurile și subiectele de discuție, ascundeți bancurile fără perdea sub cearșaf și bilețelele de dragoste sub pernă. 

 Foto: Victor Bezrukov

Indiferent de scopul și durata călătoriei, de mărimea bagajului și încălțămintea pe care am ales s-o purtăm la plecare, pe urmele iubirii ne împleticim cu toții. Pe aceeași pași printați pe viață de o minte care iubește definițiile. Începe cu un Nu pe care ți-l spui ție, refuzând să crezi în inevitabil și se termină cu un Da, pe care îl spui sorții, când începi să accepți că există un alt drum în fața ta.

Prietenia e un polisemantic alintat gramatical, cu semn flexibil, care depinde de context. Dacă-l iei de cot pe drumul dintre Nu si Da, si-l ti-i strans langa tine ca pe-o poza dubla alb-negru pe care nu te induri sa o arunci cu Delete, prietenia după dragoste e o negociere. Un rabat la calitate intre ce nu mai vrei si ce nu poti inca sa arunci. Un intermezzo palid pe post de sustinere artificiala a vietii, intr-o sala de opera in care luminile deja s-au stins si doar tu mai stai cuminte pe scaun crezand ca astepti actul doi, dar inca ascultand actul unu. 

De parcă sufletul tău ar fi plin de sertare mici, încuiate ermetic, și știe că dacă de azi nu mai are nevoie să poarte cravată, nu mai sunteți oficiali, ci preventivi în tratament de virus intern cu extracție întârziată. Și penicilina are nevoie de timp sa-și facă efectul. Pentru că despărțirea e o rană deschisă și prietenia de după e copilul mic care zgânciulește coaja fragilă când părinții sunt la lucru. Pentru că durerea e mai palpitantă decât singurătatea, și el e mai voinic lângă un fir de sânge decât cu nasul turtit de geam.

Nu poți construi o pensiune peste un castel, decât după ce ai ras totul până la firul ierbii. În luni sau ani de muncă toridă, cărămidă după cărămidă, în dureri de spate și de cap, în sudoare de lacrimi, furtună de regrete și zâmbete de uitare pasivă. Până când umpli terenul viran cu pădure și deschizi o poieniță pe un teren virgin care își simte rădăcinile, dar nu-și cunoaște strămoșii. După Da-ul neauzit și acceptarea subterană, când lumea nu se mai învârte cu tine, ci din nou în jurul tău. 



by Josephine Marcu