N-ai fost niciodată mai vie decât atunci când ți-a fost frică. Frică să cazi fără să mai știi cum să te ridici, frică
să ieși din tine și să te îmbraci în privirea lui, frică să lași să zboare
vorbe pe care știi că nu le mai poți prinde înapoi, frică să întrebi ce nu ești
sigură că vrei să auzi.
Sursa foto: http://www.huberhof.cc
Să pășești în gol pe o liană întinsă dreaptă între
doi copaci identici, dar diferiți, fără să știi dacă ai curaj să mergi până la
capăt sau dacă mai știi cum să te întorci. Să mergi înainte asigurată doar cu
hotărârea deciziei tale care tremură ușor la fiecare pas și să simți aerul vîjîind pe lângă urechi deși vântul nici măcar nu adie.
Pentru că frica apare doar atunci când ai cu
adevărat ceva de pierdut. Te strânge de inimă până când simți că începi să
amețești. Te țintuie în plămâni până când începi să respiri încet și adânc,
pentru că nu mai ești sigură că aerul îți ajunge la creier. Îți înmoaie
picioarele și îți înțepenește brațele și te arată ție într-o realitate cruntă
cum n-ai văzut niciodată. Nu poți să te ascunzi de ea. O dată ce ți-a simțit
slăbiciunea te prinde cu totul și se joacă cu tine așa cum se joacă pisica cu
șoricelul care a încercat să fure brânza.
Frica e focul care-ți testează sufletul, pentru că
dacă te-ai simțit prinsă complet în ghearele ei și ai mers mai departe, ai
renăscut. Nu e luptă mai aprigă decât cea cu tine însăți. N-o înfruntă decât
curajul inimii tale care știe mai bine și care “gândește” mai clar, pentru că-și aduce
aminte cum să sară, și poate să zboare și uneori reușește să plutească.
Fericirea de dincolo de frică e ca un drog. E
andrenalină pură, e invincibilitatea muribundului care află că va trăi. Îți
spune cine ești, și îți spune ce vrei și ce poți și îți spune ce iubești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu