Umbre și lumini

Pentru un om drag

Într-o zi banală de toamnă, într-o sală plină cu copii veseli și gălăgioși, un domn în vârstă cu chipul blajin și ochi visători mi-a spus un secret. L-a spus tututor, dar eu am simțit că mi l-a spus doar mie. Ca un mesaj codificat care deschide o ușă spre o lume ascunsă.

 Sursa foto: www.flickr.com

“Dacă vreți să înțelegeți umbrele și luminile, închideți încet ochii până când contururile se estompează și detaliile devin neclare. Ce vedeți acum sunt doar umbrele și luminile. Luați-le și așezați-le pe pânză.”

E greu să te joci de-a Michelangelo când ai două mâini stângi. De văzut vedeam, dar mâna mea părea să nu înțeleagă. N-a înțeles nici mai târziu și apoi nu a mai fost nevoie. Timpul trece și fără acuarele întinse pe hârtie. Dar secretul a rămas și mi s-a întins pe retină. 

Căutăm mereu soarele, ne grăbim să aprindem lumina când ajungem acasă, visăm la o viață fără umbre în care doar lumina să ne mângâie sufletul. Dar fără umbre viața nu are contur, și nu are esență. Dacă nu ar exista întunericul, lumina nu are avea nici un rost. 

Ești mai frumoasă pentru el când gândurile îți umbresc ochii, pentru că doar el ți-i poate face să strălucească. O rochie e mereu mai atrăgătoare când nu arată totul. Și vă plimbați pe malul mării la apus pentru că îți place să-i descoperi chipul în umbrele serii și a împărți întunericul vă leagă întodeauna mai puternic.  

Răsăritul e impresionant doar pentru că-l aștepți înfrigurată lângă un foc palid de tabără care nu reușește să străpungă noaptea. Visele par mai aproape de realitate în imensitatea nopții, și, recunoaște, camera ta va arăta mereu mai bine în lumina lumânărilor.

Anii au trecut, viața s-a schimbat, eu nu mai sunt de mult la fel, deși am reușit într-un final să mă găsesc identică cu mine. Dar, în fiecare an, într-o seară de vară, sau într-o noapte zgribulită de iarnă, aprind o lumânare parfumată lângă un pahar cu vin, și urmăresc umbrele care dansează pe varul pereților încercând să surprind contururile vieții mele.