Urăsc
etichetele. E și așa suficient de greu să ajungem la rădăcina sufletului
nostru și a celui de lângă noi fără să ne împiedicăm pe drum de tot felul de
bolovani pe care stau scrijelite indicații de genul “Drum periculos”, „Afemeiat”, „Curvă”,
„Doamnă”, „Femeie de carieră”, „Burlac convins”, „Bărbat moale”, „cu bani” sau „fără
scrupule”, „făt frumos”, etc., etc.
Sursa foto: http://www.horse-wallpaper.com
Nu mi-am
dorit niciodată să fiu o doamnă. Sau poate m-a atras cumva ideea privind
ecranizări ale lui Jane Austen sau Charlotte Bronte, cu domnișoare firave și
angelice, îmbrăcate în mătăsuri fine, fluturând timide din evantaiele viu
colorate și salvate inevitabil de un cavaler pe un cal alb. Nu, din păcate nici
măcar atunci. Aș fi fost fata grăjdarului care călărește bărbătește cel mai frumos
murg al stăpânului când familia nu e acasă.
Recunosc
logica fiziologică a unui sistem nervos care nu poate funcționa altfel decât în
clasificări generale. Și totuși îmi place să cred că putem mai mult. Îmi place
să cred, că printre rețelele standard se ascunde un binoclu magic pe care
suntem perfect capabili să-l îndreptăm asupra noastră și a celor din jur. Mă
încântă idei precum “prefecțiunea
imperfecțiunilor” și „adevărul gol-goluț”, pentru că provocarea nu vine în a
crede minciunile frumoase. Adevărata provocare a vieții este să ai curaj să
desfaci cireașa în două înainte de a o mânca și găsind un vierme să ajungi la
concluzia fericită că e eco. Să alegi dintre două bucăți de brânză pe cea pe
care se așează musca și să nu mânânci din carnea de care nici câinele tău nu
s-ar atinge, oricât de bine ar atăta.
Pentru mine
doamnă înseamnă “mână
de fier în mănușă de catifea”. Atât. Și mă înclin în fața celor pe care le-am
cunoscut și sunt pentru mine doamne în cel mai real sens al cuvântului, și-mi
dau clasă din orice punct de vedere. Sunt o inspirație pentru mine și oricine
le întâlnește. Dar eu urăsc etichetele. Mă duc la biserică ocazional pentru
că dacă m-aș duce în fiecare Duminică aș fi creștin și aș simți nevoia să
renunț la tot ce am.
Și nu vreau să fiu o doamnă, pentru că vreau să pot țipa
din toți rărunchii, ca la ușa cortului, atunci când ceva mă doare și este singurul mod în care îl pot
face să mă audă. Pentru că dacă mă rănește destul de rău, mâna mea se va
transforma în palmă, știind că o va prinde înainte să-i atingă chipul. Pentru
că iubesc pantalonii și țapul cu bere, și cele mai frumoase amintiri din
copilărie implică semințe și coșuri făcute din ziar. Pentru că uneori vreau să port o fustă imoral de scurtă dacă mi se pare că începe să ațipească.
Pentru că a fi o doamnă
înseamnă a căuta perfecțiunea, și pentru mine tocmai opusul ei înseamnă
frumusețea și farmecul vieții. Nu vreau să fiu o doamnă, pentru că simt că s-ar
putea să existe ceva acolo care e mult mai bun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu