Uneori ți se arată

Se întâmplă din când în când să dea începutul peste noi. Nu în amorțirea unui final, nici în timp ce închizi o ușă, sau o cutie din carton pe care scrie “Bucătărie - fragil”. Ci în mijlocul unei zile obișnuite în care savurai aceeași cafea și discutai cu același coleg de birou, despre aceeași vacanță în care nu va pleca niciodată.

                                                        Sursa foto: http://lilliemcferrin.com

Și te lovește ca un tramvai ieșit de pe șine. Fie că e revelația unei priviri care-ți vorbește fără să deschidă gura, deja-vu-ul unui loc în care te vezi printre gene în clipe pe care nu le-ai trăit încă, sau o idee care te dezvelește în fața ta ca fiind cu totul alta decât ai fi crezut.

Începutul începe ca o rază de soare care te urmărește reflectată dintr-o fereastră de la blocul din față. Se joacă cu pleoapele tale, ca un fluture pe care încerci să-l alungi cu mâna. Pănă cănd nu mai incerci, și te oprești să-i admiri perfecțiunea, înțelegând că pe tine te caută.

Începe frumos, calm, liniștit ca surpriza unei ploi calde de vară într-o zi cu arșiță. Și în loc să te ascunzi în prima stație de autobuz, mergi înainte simțind cum ploaia te îmbrățișează până la piele. Începutul e frumos, e un zâmbet de bebeluș, nevinovat și cristalin.

Dar începutul e plin de capcane, pentru că energia începutului se trage din sufletul tău. Din partea pe care n-a folosit-o încă nimeni, pentru că nimeni nu știe cum să ajungă la ea. Din colțul în care ascunzi tacâmurile de argint pentru oaspeți de seamă.

Și se hrănește cu tine. În primele zile se hrănește cu entuziasmul tău cuminte și zâmbetul care-ți stă permanent întipărit pe chip. Apoi începe să se hrănească cu nerăbdarea. Nerăbdarea cu care simți că vrei să lași haina veche și să o încerci pe cea nou cumparată. Nerăbdarea cu care nu mai ai timp să faci ce făceai. Apoi începe să se hrănească cu nopțile pe care nu mai ai răbdare să le dormi și foamea pe care nu mai ai stare să o potolești.

Și te trezești obosită la mijlocul unui drum necunoscut pe care nu-ți mai aduci aminte când ai apucat, pentru că erai prea plină de tine. Și stai în fața geamului, căutând aceeași rază de soare în ferestrele din fața ta. Dar soarele a trecut de amiază și lumina lui e acum blândă și cuminte. Încălzește fără să ardă și luminează fără a străluci. Și dacă ai noroc, ai să-ți surprinzi pentru o clipă reflecția în geam și ai să ințelegi că nu mai ești tu, și nu mai ești unde erai. Dar că aici ar trebui să fii.

Sau te vei încrunta crezând că ai visat, te vei îmbrăca cuminte și te vei duce la treabă. Iar în pauza de prânz vei discuta despre cele câteva zile nebune pe care le-ai trăit, cu același coleg de birou, savurând aceeași cafea în mijlocul unei zile obișnuite de vară.