Trenul a intrat în Gara
Centrală puțin după ora 9 și am coborât pentru a fi înghițiți în câteva secunde
într-o mare de călători, care se îndreptau grăbiți către oraș. Olanda, țara
lalelelor, ne-a suprins de la primul pas îmbinând într-un mod neașteptat
arhitectura clasică cu materialele translucide ale secolului XX. De la peronul
cu trenuri moderne încadrate de o boltă uriașă din metal și sticlă care-ți
aducea aminte cât de departe este cerul, am intrat fără a simți trecerea, în
clădirea veche a gării care fusese terminată prin 1889 și era construită pe nu
mai puțin de 8067 piloni din lemn.
Sau cel puțin așa spunea micul ghid pe care
îl țineam strâns în mână. Interiorul te făcea să-ți schimbi ca prin minune
vocabularul și în loc de uriaș, mare și super, cuvinte precum grandios, elegant
și maiestuos începeau să-ți răsară prin
minte.
Mă simțeam ca într-o
variantă ciudată din arca lui Noe. Acoperișul și pereții exteriori ai gării se
înălțau eleganți, în linii curbe, încadrați de geamuri imense prin care lumina
sfioasă a dimineții intra fără opreliște îmbrățizând întreaga sală. Podeaua
acoperită cu plăci de granit și stâlpii solizi, pătrați, care susțineau cupola,
erau însă o expresie a prezentului, cu zeci de ecrane video și panouri de
afișaj care aduceau laolaltă o lume întreagă.
Traversând uriașa sală,
am ieșit în lumina orașului sub picăturile unei ploi cu soare care făcea totul
să pară incredibil de proaspăt și vesel. Am inspirat adânc aerul umed,
încercând să surprind aroma orașului în care pășeam pentru prima dată.
Nu e nevoie să mergi
mai mult de câțiva pași în afara gării ca să înțelegi de ce Amsterdamul este
numit Veneția nordului. După ce ne-am strecurat printre zecile de olandezi și
călători grăbiți și am reușit să traversăm strada, am avut impresia pentru
câteva secunde că am ajuns într-un port la o mare necunoscută.
Un șir de
cafenele cochete cu copertine în dungi albe și roz, cum numai în filmele lui
Frank Capra credeam că mai pot vedea, umpleau un fel de ponton care se întindea
parțial deasupra unui lac mărginit de mici vase și taxiuri pe apă. Cât vedeai
cu ochii, poduri moderne uneau orașul peste întinderi de apă, creând o rețea
complicată către inima sa. “Peste 100 de kilometri de canale, 90 de insule și
1500 de poduri”, spunea Wikipedia, dar cuvintele nu reușeau să descrie pe
deplin modul în care apa dădea viață și farmec acestui oraș.
Ne-am așezat la o masă
liberă, sub o umbrelă galbenă uriașă și am comandat limburgse vlaai, un tip de
plăcinte cu fructe care ar fi încântat și cel mai alintat copil, koffie verkeerd,
un fel de abordare olandeză a cafelei de dimineață cu ceva mai mult lapte decât
eram obișnuită, și bineînțeles wentelteefjes. Cunoscute la noi sub denumirea de
friganele, sau ceea ce mama mea numea Gigel papa, și însemnând pâina înmuiată
într-un amestec de ou și lapte, și prăjită în tigaie, care se manâncă după
poftă cu zahăr sau dulceață. Ne-am așezat confortabil privind Amsterdamul care
se întindea la picioarele noastre și am început să planificăm următoarele ore
ale călătoriei savurând cafeaua aburindă.
Pentru că aveam la dispoziție doar câteva ore
până la zborul către Cardiff, am ales să vizităm Dam Square. După
cum spuneau articolele și blogurile consultate online, era zona perfectă unde
să petreci câteva ore relevante pentru o scurtă călătorie în Amsterdam.
Am luat-o la stânga,
traversând podul prin mulțimea de turiști, în timp ce tramvaie în alb și
albastru rulau duruind încet pe lângă noi, și apoi ușor la dreapta pentru a
intra pe bulevardul Damrak, care se dovedi a fi o adevărată desfătare. Cât
vedeai cu ochii, una lângă alta, zeci de clădiri în stilul arhitectural
specific olandez se întreceau în forme ingenioase de acoperișuri și geamuri
înalte. Ceea ce mă frapa cel mai mult era aspectul de înghesuială încredibilă.
Ca și cum cineva vroise să adauge o casă în plus pe stradă și fusese nevoie să
le înghesuie pe celelalte una într-alta pentru a face loc.
Pe trotuarul din dreapta,
fiecare clădire găzduia inevitabil la parter un magazin cu deja familiarele
copertine în culori pastelate. Pe partea stângă, am ajuns în doar câteva minute
la Beurs van Berlace, o clădire incredibil de frumoasă și bine păstrată,
construită între 1896 și 1903, din cărămidă roșie cu acoperiș din sticlă și
fier, și care fusese inițial bursă de mărfuri. Citisem că era folosită în
prezent pentru conferințe, expoziții și în general, organizare de evenimente,
și mai știam că undeva la parter se afla o cafenea pe care trebuia neapărat să
o vizităm.
Am scos aparatul foto
pe care îl țineam agățat la gât și m-am dat puțin în spate pentru a face câteva
poze cu turnul cu ceas ce semnaliza intrarea în clădire. Lăsasem acasă o
prietenă pasionată de clădirile cu ceas răspândite de-a lungul globului. Și
aceasta era minunată. Pentru că intrarea în cafenea era pe o străduță laterală,
am hotărât să mergem întâi în piață și să o vizităm la întoarcere.
În Dam Square, puzderie
de biciclete, cum în România aveam ocazia să văd doar când se organizau curse
demonstrative în orașul nostru. Ne-am îndreptat înspre vestul pieței, către Palatul
Regal, o clădire cu o arhitectură neoclasică impresionantă, pe care se puteau
observa destul de ușor influențele stilului baroc. Era genul de clădire în fața
căreia trebuie să aloci măcar un sfert de oră pentru a reuși să surprinzi toate
detaliile care îi desăvârșesc frumusețea.
Fațada e inundată de
ferestre înalte, în care soarele amiezii se oglindea făcând clădirea să pară
nesfârșită. Detaliile nu sunt multe, sau complicate, pentru că simplitatea
pereților este făcută să scoată în evidență frontonul minunat sculptat,
inspirat din arhitectura clădirilor publice romane. Acoperișul este străjuit de
statui a căror poveste nu apucasem încă să o descopăr, iar în mijloc de înalță
misterios un turn cu ceas din care pot doar să-mi imaginez cât de frumoasă este
priveliștea. Din păcate n-am putut vizita interiorul pentru că am nimerit
într-o zi în care era închis, ceea ce din câte am înțeles vorbind cu câțiva
localnici, se întâmpla destul de des în ultimul timp.
În partea dreaptă,
lângă palat, se ridica maiestuoasă Biserica Noua sau Nieuwe Church cum îi spun olandezii.
Dacă e să compari cele două clădiri, ai să-ți dai seama că acoperișurile sunt
cam la același nivel, însă poți jura că biserica e cu mult mai înaltă. Folosită
mai mult pentru festivitățile oficiale ale familiei regale și ca muzeu,
Biserica Nouă este o pasăre Phoenix renăscută în 1645 după două incendii și
reconstruită cu multă migală în impresionantul stil gotic. Ceea ce cu alte
cuvinte înseamnă ferestre zvelte și înalte care se termină în bolți ascuțite,
turnuri și turle care se înalță fără ezitare spre cer și detalii ornamentale pe
care nu te poți abține să nu le urmărești cu privirea.
Ne-am mai plimbat puțin
prin piață admirând Monumentul Național care se înălța la peste 20 de metri
înălțime, acoperit complet cu travertin alb, și sculpturi simbolizând cele mai
importante trăiri ale unui război care întunecase întreaga lume în prima
jumătate a secolului XX. Când am decis
într-un final să ne îndreptăm înapoi spre gară, mai aveam mai mult de o oră
până la îmbarcare, deci suficient timp pentru un capuccino la celebra cafenea
Beurs van Berlace. Am scos harta pe care o țineam împăturită în ghidul ilustrat
al Olandei și urmărind indicațiile am cotit pe o străduță laterală.
Nu ne-a luat mult să
identifică intrarea în cafenea, iar ce am găsit înăuntru a completat o zi
perfectă în Amsterdam. Deși multe dintre clădirile vechi pe care le vizitasem
de-a lungul timpului erau ușor întunecate, în Beurs van Berlace lumina se
plimba liberă atingând generoasă tot spațiul interior. Cafeneaua era
compartimentată prin stâlpi placați cu cărămidă care se uneau în arcade la
nivelul tavanului, iar pereții erau îmbrăcați cu cărămizi colorate în roșu și
albastru, separate de un brâu galben și dând impresia unui mozaic imens pe care
se odihneau tablouri supradimensionate pictate pe piatră.
Aspectul
neobișnuit al pereților contrasta cu cel complet obișnuit al meselor care îmi
aducea aminte de o berărie irlandeză: mese și scaune simple din lemn și din loc
în loc, fotolii acoperite cu un material ruginiu. Ne-am așezat la o masă din
colț pentru a vedea cât mai mult din sală și am așteptat să vină cineva pentru
a ne lua comanda. La recomandarea chelnerului, am schimbat clasicul capuccino
pe o delicioasa supa indonesiana de pui, o placintă cu mere și scorțișoară și
un ceai aromat, transformând scurta oprire într-un prânz întârziat. Am rămas în
cafenea până când a venit în mod evident vremea să plecăm către aeroport și, deși
la ieșire ne-am dat seama că am fi putut lua masa pe terasă, pot spune că
adevăratat frumusețe a cafenelei Beurs van Berlage se ascunde în interior.
Foto:
Foto:
http://lookhb.com
http://www.myamsterdamguide.com
http://www.urbancapture.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu