Pasi prin intuneric

Tocuri metalice subțiri răsunau ritmic pe macadamul întunecat, străjuit de felinare înalte  atârnând ca niște capete de lebădă neagră. Pas lângă pas, ca ticăitul unui ceas antic pe un perete de casă părăsită.

Foto: Hurley Gurley

Era înaltă ca o salcie despletită și părul lung îi atârna drept și istovit până la brâu, făcând-o să pară mai firavă decât viața care i se ascundea palidă în priviri. Rochia neagră, mată, I se mula perfect pe corp, ca dezlipită din întunericul adânc al nopții. Pe strada laturalnică și prost luminată, acoperită de gunoaie scormonite pe rând de toți vagabonzii, trena lungă care o urma tăcută, mângâia cu dragoste pietrele drumului.

Pașii i se opriră neclintiți in mijlocul străzii, și ea își îndreptă ochii sidefii înspre cer, ascultând absentă zumzăitul electric al becurilor suspendate care se luptau cu umezelea și trecerea vremii. Mâinile i se ridicară încet și palmele prelungi de un alb-violet se zbătură scurt una de alta, zvâcnind în mici sclipiri argintii. Felinarele își îndreptară gâturile, ca trezite din somn și lumina crescu în intensitate până când drumul din fața ei fu la fel de vizibil ca ziua. O șuviță argintie îi coloră frumosul păr negru coborând de pe frunte. 

Porni din nou, urmând calea micilor pietre șlefuite până când, în fața pașilor ei apăru prima pată de culoare: o picătură rotundă și densă, de culoarea unui Pinot Noir vechi, uitat în beciuri abandonate. O urma o alta, mai mică, și apoi încă trei, așezate parcă intenționat la distanțe egale, ca pe un șirag de perle roșii. Un șir intreg de picături de sânge înghețat îi arătă drumul și ea îl urmă strângănd fiecare picătură în țesatura mătăsoasă a trenei care începuse, încet, să se destrame.

Înaintă până când stropii se transformară încet într-o tușă de pensulă întreruptă și nesigură, și apoi fără veste, într-un mic lac fără luciu. Saângele îi îmbibase rochia neagră, arzându-i trena cu totul, și urcând încet pe rochie, până la glezne. Privi cu ochi goi faptura albă, înaripată, care zăcea nemișcată în fața ei, si făcând încă un pas, călcă în balta de sânge care o înconjura. Pantofii se destrămară încet, lăsând-o desculță în lichidul cleios. 

Se așeză mută în genunchi, dând la o parte aripa uriașă stropită de sânge, ca și cum ar fi fost un fulg de nea. Din sicriul alb răsări un chip palid și rece, cu ochi albaștri ca cerul de vara toridă, care priveau acum sticloși stelele, fără să le mai vadă. Buzele vineții se confundară cu pielea mâinii ei când se apropie mângâindu-i chipul. Îi închise pleoapele și i le sărută de rămas bun, apoi își așeză fruntea pe fruntea lui și înca o șuviță argintie îi brăzdă parul negru, în timp ce o lacrimă cobora cuminte pe obraz. Mâna i se întinse ca o mângăiere spre pieptul lui, acoperindu-i inima și felinarele alunecară in beznă. O strălucire vagă învălui pieptul fără suflare. Aripile începură să se strângă ca uscate de vânt și părul ei se preschimbă in păr de zână cu plete de argint. Mâinile începură să-și schimbe culoarea și violetul rece prinse viață.

Când medicii de pe ambulanță ajunseră a doua zi dimineață chemați de vecini, găsiră un bărbat și o femeie, dormind goi, în mijlocul drumului, în stare avansată de hipotermie. Sufereau amândoi de amnezie și multe ore mai târziu se uitau încă dezorientați la asistentele care se foiau în jurul lor, și mai ales unul la altul, fără să știe cine erau sau de ce fuseseră găsiți împreună. Din pătura cu care-l înfășuraseră până la gât ca să-l încălzează, o asistentă văzu surprinsă o pană albă plutind încet spre pământ. 



by Josephine Marcu