Când minusurile umplu casa, plusurile ies pe ușă

Cine ne-a făcut, ne-a făcut greșit pentru dragoste. Pentru că ne-a setat impulsurile în diferențe în loc de constante. Îndrăgosteala e un vârf de sarcină cu dependență temporară. Pulsul e la maxim, pupilele sunt lentile căscate de telescop, creierul dă în prostia dopaminei și stomacul ține fluturi în chirie. Totul e un salt uriaș față de constanța plictisitoare care îți ținea zilele în palme până atunci. Și raiul își deschide porțile pe pământ doar pentru tine și zeul sau zeița fericirii tale.

Sursa foto: Mark Lincoln

Nu mai există nimic decât el. Nu mai există nimic decât ea. Ochii sunt orbi la griurile plictisitoare din ochii feminini migdalați sau tonurile de galben pal din mintea lui creață. Vedem doar ce ne place, pentru că ne place pe cine vedem. De-ar ține o veșnicie l-ai iubi o eternitate.

Dar nu ține. Pentru că orice minune durează trei zile. Sau trei săptămâni, sau trei luni. După care o mediană nemiloasă taie vârfurile și te lasă în mrejele banalului. Când ochii se îngustează asiatic pentru că începi să vezi detaliile ca într-un orar de facultate de corp comun. Și de parcă n-ar fi îndeajuns, începi să vezi minusurile mai repede decât plusurile pentru că sunt mai ascuțite. Plusurile de fiecare zi le dai în factor comun și le anulezi la egal. Minusurile se adună în sumă de la 1 la n, care nu știu cum, dar mereu pare să tindă la infinitiv și niciodată la 1. 

Vă certați pe fiecare virgulă și nu mai reușiți să vedeți acoladele și parantezele pătrate. Două zile în care ți-a adus micul dejun la pat nu fac cât una în care a uitat să te sărute la plecare. Seara în care s-a dus cu băieții la meci și a uitat că tu-l aștepți acasă cu cina, e integrală incomparabilă și element chimic nou în tabelul lui Mendeleev. Și țeseți vorbe reci și gânduri aspre peste gesturi frumoase care nu se mai văd și se ofilesc ca floarea pe care n-o mai ajunge soarele. Până când într-o zi nu mai ai cui să reproșezi așezarea în pagină și calculele neglijente.

A ieșit pe ușă și nu s-a mai întors. Ca un exercițiu prea lung de matematică pe care îl scrii pe bancă pentru că s-a terminat foaia și nu mai ai loc să-l înghesui în colțuri. Ai rămas repetentă la tabla înmulțirii deși ai luat de mică meditații la matematică. Și ca orice copil cuminte iei caietele de teme la rând, în pumni de lacrimi și valuri de șervețele, ca să vezi unde-ai greșit. 

Le citești în fiecare zi timp de o lună, pentru că de fiecare dată când le citești mai găsești o greșeală. După o lună, caietul e roșu și exercițiul e un perfect infinit cu sumă rotundă. Tu ți-ai îndreptat caligrafia și ai învățat să scrii constantele cu c mare și minusurile le faci rotunjite la capăt. Nu vrei să închizi acolada pentru că s-a terminat într-un plus fără cifră, dar caietul tău e în criză de pagini și pe copertă ai scris deja. Și atunci pui mâna pe sonerie în cod Morse cu salturi în gol, sperând că el mai ține coli albe A4 în sertarul care înainte era plin cu flori.




by Josephine Marcu