Ockham's razor (I)

"Dintre două ipoteze, cea care implică cele mai puține presupuneri este cea adevărată."

  

Foto:  Torbakhopper

 

-         Te uiti la un film? ma intreba aratand inspre laptopul care se odihnea zgomotos pe mocheta.

-         Da, la „You’ve got mail” cu Tom Hanks si Meg Ryan.

-         Hmm, dadu din cap incet si putin nesigur verificand camera. Pot sa-ti tin companie?

-         Aaa, e un film cam de fete, din cate stiu, dar..., sigur, ia loc. Un pahar de vin?

-         Da, multumesc. E ceva in neregula cu patul? Intreba in timp ce se aseza pe patura intinzand picioarele cat era de lung.

Mi-au trebuit cateva clipe sa-mi dau seama ca se referea la patura intinsa pe jos.

-         A, nu, doar ca, nu stiu, ma simt mai bine acolo in seara asta. Poftim, i-am intins paharul cu vin pe care tocmai il umplusem si m-am asezat langa el luandu-l pe al meu de unde-l lasasem pe mocheta. Mare minune ca nu se varsase printre atatea picioare.

-         Noroc.

-         Noroc.

-         Pentru povesti cu final fericit, continua ridicand usor paharul.

-         Pentru, am fost de acord fara a fi convinsa ca se referea la accidentul de astazi.

-         Deci, de ce tocmai filmul asta?

-         De ce? E frumos.

Dar el se uita in continuare la mine tacut, cu ochi intrebatori, asteptand un raspuns.

-         Nu stiu. Probabil pentru ca fac ca dragostea sa para atat de simpla si sincera. Nu simpla in sensul ca e usoara. Simpla in sensul ca, iubesti, stii ce vrei, stii ca vrei sa fii cu celalalt orice s-ar intampla si tot restul inseamna doar probleme care se rezolva. Cred, cred ca de asta. E o poveste frumoasa fara a fi un basm.

-         Hmm, bine atunci, sa ne uitam la povestea care nu e basm. Dar e de dragoste, preciza zambind.

Am zambit si eu privindu-l. In lumina laptopului am vazut ca o zgarietura adanca, ce fusese acolo mai devreme, ii brazda obrazul stang. Fara sa-mi dau seama am intins mana si i-am mangaiat pielea de-a lungul zgarieturii. M-a privit in ochi fara sa zica nimic. Ma asteptam sa citesc in privirea lui tot chinul zilei care trecuse, dar l-am vazut surprinsa doar pe el, real si acolo, pentru mine. Am urcat mana pe chipul lui de-a lungul obrazului si apoi al tamplei, pana cand am ajuns in parul bogat si aspru care-i statea putin zbarlit dupa dus.

Am inceput sa ma joc in parul lui zambind, cand l-am auzit pentru prima data maraind. Un marait sexi, pornit din profunzimile pieptului si m-am trezit intinsa pe minunata mea patura cu Adonis al meu cu patratele de care nu eram interesata aplecat deasupra mea. Cand buzele lui le-au atins intr-un final pe ale mele, nu-i mai pasa nimanui de Tom si Meg si povestea lor care nu era basm. 

Apăsă încântată tasta la fel cum ar fi atins un pian, și privi cu mulțumire punctul care se așeză cuminte la finalul ultimului rând. Da. Ieșise binișor și partea asta. Mai rămase câteva minute rezemându-se relaxată de spătarul înalt al scaunului, așteptând ca imaginația să înceapă din nou să țese. Dar nu se întâmplă nimic.

-         Okay, de ajuns pentru astăzi, spuse adresându-se cățelușei albe ca neaua care clipea somnoroasă la picioarele ei. E timpul să cercetăm împrejurimile.

Sosise în Milford Haven cu o seară în urmă răspunzând la un anunț de house sitting. Venită tocmai din Italia, după ore întregi petrecute în tren și un zbor cu peripeții către o țară pe care nu o cunoștea, într-o casă străină care ar fi putut fi exact ce avea nevoie.

“Familie tânără, căutăm persoană responsabilă sau cuplu care să aibă grijă de casa noastră frumoasă din Milford Haven pe o perioadă de 2 săptămâni. De preferat nefumători.”

Îi contactase fără prea mari speranțe prin email, cu un CV și o scrisoare de intenție așa cum faci pentru un job pe bune. Pariase totul și în mod surprinzător, câștigase. Da, o putea aduce și pe Suki, patrupedul ei preferat, dar „răspundea pentru orice deteriorare a interiorului care ar fi fost o consecință a comportamentului câinelui”. Ambiguu. Dar suficient.

Își pusese afacerile în ordine, plătise totul la zi acasă și se urcase în primul tren spre Roma. O escală în Amsterdam, mult prea scurtă pentru orice altceva decât un sandwich în aeroport și câteva pagini adăugate la cartea care amenința să devină mult prea groasă ca să mai aibă răbdare să o citească cineva.

Primise cheile de la casă și de la mașină prin curier, așa încât în clipa în care ateriză pe aeroportul din Cardiff, nu-i mai rămânea decât să identifice mașina în parcarea aglomerată și să se îndrepte spre casă bazându-se doar pe mica hartă de pe telefonul mobil.

-         Sunt nebună, își spusese în repetate rânduri. În tren. În avion. În al doilea avion și pe tot parcursul drumului de 2 ore cu mașina către minunata căsuță care o convinsese să vină aici.

Fusese un an total atipic și surprinzător. Rămăsese fără bani, își schimbase jobul și acum scria articole doar cât să-și poată plăti chiria, ocupându-și tot restul timpului scriind la carte, citind cărțile altora și vizionând filme, totul în căutarea inspirației și a cuvintelor care să exprime corect emoțiile pe care le crea in minte. Avea nevoie de o schimbare de peisaj, simțea nevoia să călătorească, să experimenteze lucruri noi, să întâlnească oameni diferiți. Intrase în glumă pe site-ul de house sitting, mai mult de distracție. Dar iată că gluma devenise realitate și ajunsese cumva, pe bune, în casa spațioasă și amenajată impecabil, construită la marginea unei păduri întinse din Milford Haven. Până și numele părea predestinat.

Nu apucase să se plimbe prea mult cu o seară înainte. De fapt fusese prea speriată pentru a vizita împrejurimile în lumina tot mai slabă a serii. Pădurea păruse ciudat de ostilă și râul care curgea în apropiere păruse locul ideal pentru surprize neplăcute. Dar acum soarele dansa strălucitor pe cer. După un mic dejun frugal la primele ore ale dimineții, alesese cel mai frumos colț din casă, o masă lungă din lemn masiv așezată în fața unei ferestre imense care înghițea peretele, și se apucase de scris. Cuvintele curseseră ca de obicei fără întrerupere. Dar acum refuzau să se mai prezinte la datorie și știa deja că avea la dispoziție câteva ore bune până la următoare tură de inspirație.

Își luă un șal ușor de mătase pe umeri și chemând câinele, ieși din casă fără a fi sigură în ce parte să se îndrepte. În spatele casei, copacii se înălțau misterioși legănându-se ușor în adierea vântului. Scăldați în lumina soarelui, arătau acum ca un șir de gentlemani care se înclinau respectuoși, iar norii albi care abia atingeau cerul aruncau umbre jucăușe pe frunzele îmbrăcate în verde sobru.

-         Spre pădure, atunci, își spuse pornind spre cărarea care se ivea printre copaci, ca o mână întinsă pe un covor roșu de bune venit.

Pădurea era liniștită și ireal de frumoasă. Razele soarelui dansau ușor pe frunzele verzi scăpând din când în când sclipiri aurii scurte ca un sărut fugar pe pământul uscat. Păsările se auzeau vag, undeva departe și Cristina regretă că nu-și luase măcar caietul cu ea. În liniștea curată a pădurii simțea deja cum stoluri de idei nedefinite ideile îi dau târcoale. Știa cât de rare și prețioase erau astfel de momente. Secunde în care povestea înflorea reală în inima ei, uneori mai reală ca viața, și cuvintele se așexau singure pe hârtie ca scrise de altcineva. Se hotărî că se putea măcar juca cu ele în minte, așa cum făcuse de atâtea ori până atunci și se așeză pe iarbă, sub un copac înalt, lăsându-și ochii să zburde ca asupra unui film derulat pe un ecran invizibil. “Privea” scenele, gesturile, reacțtiile, dădea înapoi și înainte în minte, ca într-o înregistrate video, căutând forma perfectă. Când într-un final își aduse aminte unde era, cerul se întunecase ciudat și undeva printre copaci o bufniță începu să strige agitată făcând-o să se înfioare. Suki începu să latre și în depărtare se auzi un tunet.

Se ridică și se îndreptă grăbită spre casă înțelegând că se apropie furtuna. Bufnița se auzea tot mai aproape și pentru câteva clipe avu impresia că se întrecea cu tunetele care făceau pământul să se cutremure și timpanele să-i vibreze. O luă pe Suki în brațe și începu să alerge spre casa care se zărea deja printre copaci. Când tocmai ieșea dintre copaci, piciorul îi alunecă greșit pe o piatră ascunsă într-o baltă abia formată și șimți cum își pierde echilibrul. Capul lovi sec o lopată lăsată aiurea și o dâră subțire de sânge se prelinse pe lângă tâmplă. Ultimul lucru pe care mai reuși să-l vadă fu aripile agitate ale unei bufnițe străbătând văzduhul.

Când într-un final reuși să deschidă ochii, o lumină caldă se strecura liniștitor în camera mare și tăcută. Își duse încet mâna la cap pentru a-și potoli durerea care-i țintuia tâmplele și simți țesătura unui pansament. Încercă să-și aducă aminte ce se întâmplase. Își amintea ploaia, își amintea căzătura. Dar apoi? Se ridică sprijinindu-se în coate. Recunoscu camera pe care o ocupa în casa de care trebuia să aibă grijă. Dar cum ajunsese acolo? Nimic. Un val negru și mut acoperea amintirile.Unde era Suki? Nu s-ar fi despărțit de ea pentru nimic în lume. Zgomote înfundate ajunseră la ea de undeva de la parter și simți cum îngheață de frică. Mai era cineva în casă. Imagini disparate din toate filmele de groază pe care le văzuse la viața ei începură să-i treacă prin fața ochilor.

-         Stăpânește-te ce Dumnezeu, probabil e doar Suki. Se încurajă singură coborând ezitantă din pat și deschizând cât putu de încet ușa.

Apucă strâns mătura pe care o găsi sprijinind balustrada și coborî tiptil treptele blestemând în gând lemnul vechi care scârțâia jalnic la fiecare pas. Zgomotele veneau clar din bucătărie și se gândi în sinea ei că dacă era Suki, însemna că aveau un bucătar nou în familie. Trase aer puternic în piept și deschise ușa fără să știe sigură cum ar trebui ținută o mătură ca să pară cât mai amenințătoare.

Cu spatele la ea, un bărbat străin făcea mâncare la aragaz, iar într-un colt Suki stătea cuminte rozând un os. Se opri nehotărâtă, cu o senzație stranie de déjà-vu, neștiind ce să facă în continuare. Bărbatul o simți și se întoarse făcând-o să scape mătura din mână de uimire. Tom Bradley. În fața ei stătea puțin încruntat, dar exact cum și-l imaginase, propriul ei personaj, creat de la zero, în cele mai mici detalii. Era imposibil.

-         Încă dorm, spuse frecându-și ochii pentru a alunga imaginea din fața ochilor. Dar imaginea nu dispăru. În loc de asta, vorbi.

[...]