Îl
iubești pentru că s-a întors la tine, dar îl urăști pentru că a îndrăznit să te
lase să pleci. Au trecut ani, apă sub pod, anotimpuri pe cer și pagini s-au dat
una după alta acoperind lacrimi, furie și dezamăgire. Ai râs din nou, ai plâns
din nou, ai zburat și ai aterizat pe alte aeroporturi și în alte povești și ai
crezut că te-ai vindecat de el și de gustul sărutărilor sale.
Și
acum e aici. Și-l simți ca pe un străin care seamănă cu o dragoste de care-ți
amintești ca din altă viață. Stă în fața ta cu aceeași ochi, dar cu altă
privire și simți cum vântul suflă încet straturi de nisip de pe un cufăr ascuns
cu grijă.
Inima
îți bate un pic mai repede, respirația îți scapă un picior pe accelerație și
trecutul îți flutură prin față imagini dintr-un vis: tu și el, tu sub el, tu
plecând și el nevenind după tine. Și sufletul ți se ridică ușor în ochii lui,
și apoi tresare ca un porumbel speriat.
Un fior
rece îți flutură prin păr și o gheară fierbinte îți prinde inima dureros. O
durere expirată pe care ai aruncat-o la gunoi, sau cel puțin așa ai crezut. Dar
s-a ascuns cu grijă în iarba verde pe care ai răsădit-o ca să acoperi un
mormânt și acum se ridică fierbinte și ascuțită și se aruncă direct în pieptul
lui.
Și
vrei să te ascunzi de o bătălie pe care ai luptat-o deja, dar nu mai știi cum,
pentru că te împresoară ca o furtună care ridică ziduri de cenușă. Simți mâna
ta într-a lui, mâna lui într-a ta, și vrei cu disperare să-i dai drumul ca să
te întorci la liniștea de ieri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu