Într-un colț de canapea

Mănânci minunatul tău sandwich cu vinete la gratar, telemea de capra, rosie si ceapa verde si te uiți la unul dintre filmele tale preferate, stând într-un colț de canapea, într-o zi însorită și caldă de toamnă. Și totul e perfect. Singurătatea ta e perfectă.

Urăști despărțirile. Când ești într-o relație o lungești la nesfârșit ca pe o bucată topită de cascaval care se luptă să țină unite doua felii de pizza pe care oricum ar trebui sa le mananci separat. O lungești până când ajungi să-i inventezi o nou rost, un nou sens, un nou motiv. Te reinventezi pe tine, îl reinventezi pe el, vă reinventezi pe voi. O lungești până când nu mai ai nimic și te simți ca un cerșetor în Gara de Nord incapabil să se apere de vântul care-i trece direct prin suflet.

Și atunci întorci spatele și pleci. Pleci așa cum pleacă un alpinist către Himalaya, înarmat cu hotărârea disperată de a înfrunta frigul și singurătatea, doar pentru a vedea soarele de la mii de metri înălțime. Doar că pentru tine singurătatea nu e friguroasă, nici înfricoșătoare. Te întorci la ea ca la căminul călduros și plăcut pe care l-ai părăsit ca să pleci in vacanta. O îmbraci ca pe treningul moale și confortabil pe care îl porți în zilele în care lucrezi visătoare în fața ferestrei.

Ești fericită. O fericire singuratică pe care nu știi cum să o înțelegi, dar pe care o îmbrățișezi ca pe o prietenă veche și credincioasă. Ți-ai umplut singurătatea cu lucruri și oameni pe care-i iubești, ca să nu mai fie nevoie să iubești. Trăiești, râzi și plângi în mica ta lume și nimic nu lipsește. Nu te grăbești deloc să “te urci din nou în șa”. Nici măcar nu mergi în vizită la fermă.

Îți place la nebunie să vezi cupluri în vârstă mergând mână în mână ca o dovadă rară că dragostea încă mai poate rezista. Iubești să vezi mame tinere jucându-se cu copiii lor veseli și cârlionțați în parc. Iubești drumul lor, dar îl prețuiești nespus pe al tău. Exercițiul tău liber ales pe cărarea vieții care momentan ți se potrivește atât de bine.