Punctul tău la virgula mea ... și invers

Te-am împins. 
Cu o palmă prea mică și un gest prea mare, venit de pe un drum pe care tu nu ai călcat niciodată. Ți-am împuns inima cu vârf de lance ascuțit în șoapte reci. 
Să văd dacă bate. 
Pentru mine. 

Curiozitate de copil neglijat de soartă și azvârlit de ghinion prin case pustii fără geamuri. Neîncredere de cățel hoinar aruncat în stradă care mușcă preventiv. Și mâna care-l bate, și mâna care-l hrănește.

Util ca vaccinul împotriva holerei. Aprig ca furia care se luptă cu imposibilul. Crud ca primul pas pe iarbă verde încolțită încet. Fără să respir. Fără să clipesc. Ca testul vieții pe o planetă pustie, de unde au plecat toți. 

Am scos muma din mine și ți-am zgâlțâit pădurea. Din rădăcini până la suflet. În vifor de nori urâți, peste fruntea ta frumoasă și calmă. Cu balauri născociți din inimă sucită cu nouă capete. În rugină de gânduri și molii de răbdare ascunse pe sub poduri rupte.

Mi-ai dat cu flit. 
Și-un gând neclintit sub vânătăi de caracter și cioburi de sticlă din vaza pe care am aruncat-o cu ochii. În liniștea de după furtună când te miri ce mai stă în picioare și începi să uiți ce-a picat. Cu sufletul tău încă sub palma mea, care simte urmele și se încordează elastic. În piatră de munte și scoarță de stejar pentru care iarna e doar un anotimp.

Cu palma ta pe sufletul meu crescut la Polul Nord, care încearcă să-ți ghicească temperatura de îngheț sub focuri de artificii. Și liniile tale în care e desenat Ecuatorul. Cu muntele lui Apollo pe care soarele arde aprig în sclipiri de nisip. Care-mi chinuie ochii și-mi aprind aerul în plămâni. 

Între virgulele mele care te alunecă dus, cât încă ești un punct care zgârâie orizontul. Și punctele tale, care se înșiră lin într-o enumerare bătută simplu în timp.