marți, 28 octombrie 2014

Până când ne vom revedea

Venea în fiecare după amiază însorită de vineri și se așeza încet pe banca de sub tufa mare de liliac, ascunsă în spatele parcului. În fiecare an ajungea un pic mai târziu, mergea puțin mai aplecată de spate și stătea mai mult. 


 
Își așeza cochetă boneta mov sprijintă ușor pe o parte, de sub care părul cărunt, rotunjit în bigudiuri de modă veche, ieșea cârlionți sprinteni și nărăvași, semn de tinerețe năvalnică și trăită din plin. Închidea ușor ochii inspirând adânc aroma florilor prinse ciorchine, care doar vara venea de la arbustul înalt, și în rest, îi umplea nările trasă din sufletul plin de amintiri. Acum senine și fericite. Mai demult pline de lacrimi și regrete amare.
Îl întâlnise la un chioșc de ziare, pe Eternității colț cu Filozofilor, într-o zi prăfuită de toamnă abia intrată pe ușă, pe când alerga zăpăcită să cumpere ziarul pentru tatăl ei. Se strecurase ușor printre mașinile încete și gălăgioase, pline cu domni și doamne în ținute țepene de artistocrați târzii, și tineri cu tupeu care fluierau nerușinați după fusta ei albă cu flori care se învolbura în vântul dimineții laolaltă cu praful agitat al străzii.
Reușise să se ferească de toate, mai puțin de-a lui, pe care o văzuse cu colțul ochiului prea târziu ca să mai poată face ceva. Impactul neașteptat o aruncase la pământ doi metri mai încolo cu genunchii zdreliți, brațele zgâriate, o durere aspră-n șoldul drept și rușinea pudorii privită de trecătorii adunați buluc sub soarele care lumina aprins pulpele ei dezvelite accidental. Se mișcase ușor încercând să tragă rochia prinsă strâns sub ea și icnise dureros simțindu-și tot corpul stăbătut de cuie aprinse.
Șoferul coborâse grăbit din mașină și se aplecase întrebător asupra ei:
-                Vă simțiți bine, domnișoară? Mă scuzați, nu v-am văzut.
Ochii lui o cercetaseră îngrijorați ignorând, cu sau fără voie, jena care se juca în ochii ei printre lacrimile abținute cu greu care începeau să se formeze în colțul ochilor.
-                Poate e mai bine să mergem la spital.
Și fără a-i mai aștepta răspunsul, o ridicase pe sus în gesturile ei disperate de a-și ține fusta dezordonată cât mai aproape de corp, îndreptându-se cu pași mari și siguri către mașină.
Bătrâna zâmbi și ochii albaștri sclipiră în emoție tinerească de inimă trezită încet din somn. Așa cum zâmbea în fiecare vineri. Tot vineri fusese și în ziua aceea. De atunci tot în brațe o dusese, mascând plăcerea sub obligație cavalerească. La spital, acasă, la controalele de după externare pentru piciorul fracturat fin spre șold. Îi cunoscuse părinții înainte de prima întâlnire. O văzuse în șlapi și capot, înainte de primul sărut. Când venise fără să știe încă de ce, cu un buchet mare de liliac în brațe și bomboane dulci de ciocolată să o viziteze la spital. O ceruse în căsătorie șase luni mai târziu, aici, sub un tei bătrân cu tulpina crăpată în două, pe când ea stătea fără aer cu mâinile strânse la piept, pe o bancă din lemn care astăzi nu mai există.
Se mutaseră de doi ani într-o casă mică pe Panselelor la nr. 2 când venise ordinul adus de nea Mitică, poștașul mereu vesel care rămânea întodeauna la un pahar de vin dacă era seară, sau măcar unul de sifon cu sirop de pin, dacă ajungea la ei pe la prânz. Atunci nu stătuse. Le dăduse scrisoarea și plecase cu două vorbe, posomorât și oftând ca niciodată. 
Se despărțiseră o săptămână mai târziu sub liliacul mare abia înflorit din fața porții. El calm și liniștit ca întotdeauna, ea tremurând în gânduri negre, încercând să zâmbească cum știa că-i place lui, ca s-o poarte în gând cu speranță și fără griji. Îi mângâiase burta rotundă de 7 luni și o sărutase nesfărșit pe buze:
-       Te anunț când am permisie.
Nu mai apucase. 
Două lacrimi fierbinți se prelinseră pe fața uscată de vreme. Așa cum se întâmpla de fiecare dată. Stătea cu privirea pierdută în zare așteptând, așa cum așteptase cu 40 de ani în urmă, în fiecare zi, o veste bună. Primise doar una. Și aceea rea. Cea mai rea. După doi ani de fericire cum nu crezuse c-ar putea trăi vreodată, venise iadul, din care doar Mircea reușise s-o scoată întreagă. Copilul lor, pe care tatăl nu mai apucase să-l cunoască. 
Era în București acum, inginer, căsătorit cu o femeie bună, gospodină, care-l ținea ca-n puf. Avea doi copii mari care veneau și-i vizitau în fiecare lună. Pe ea și pe George. Soțul ei drag cu care era căsătorită de 30 de ani și pe care-l înșela în fiecare vineri cu o amintire. Cu amintirea unei iubiri care i se lipise de suflet la fel ca cicatricea pe care o mai avea și acum pe genunchiul drept din ziua accidentului. Și un trecut care o dată pe săptămână era pentru ea mai viu decât prezentul și mai parfumat decât viitorul din ce în ce mai strâmt, care-i ducea pașii lini tot acolo, înapoi la el.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu