Fiorii vieții de-o noapte

Tare ca fierul / Iute ca oțelul / Tare ca piatra / Iute ca săgeata

Te prinde firul gândului să te amețească printre versuri de copil, vechi de când lumea, doar în ore bizare în care cauți sensul în ghicitori, basme și mituri populare, pentru că tehnica modernă te înșeală naiv fără scuze.

Foto:Michael Taggart Photography
 

Nu există minune a științei mai pragmatică în simplitatea ei de rutină, decât analizele făcute periodic de persoane responsabile medical. Când ai ocazia perfectă de a-ți citi și în altceva decât în cafea. Trecutul, prezentul și viitorul, scris alb pe negru, cu parafă și explicații în cifre chimice și intervale cu forțe subtile de diagnostic neoficial exprimat într-un binom sec: de bine sau de rău.

Suntem cu toții anemici. Unii în oase, alții în suflet. Lipsurile le ignorăm ușor, pentru că sunt așteptate, binecunoscute și acceptate tacit, ca rezultat al unei vieți limitat ordonate, și grijulie doar în preajma bolnavilor pe care-i privim ca pe oglinda unui viitor posibil.

Cu plusurile și depășirile neautorizate de barem ne descurcăm mai greu. Pentru că într-un mod ironic, aproape mai întotdeauna nu ceea ce-ți lipsește în inventarul medical te lovește mai rău, ci ceea ce ai primit în plus, ca o generozitate crudă a naturii: colesterol, leucocite, fier.

Fierul. Ai crede că te întărește în salturi elastice de Iron Woman și poți și tu într-un sfârșit nevisat, să devii o eroină a străzii cu mască marca Bob Cane. Rezistentă forever, dreaptă și necruțătoare, fantastic de sexi și neinhibată. Dar nu.

Pentru că după primele secunde de surpriză hilară, în care îți vine să verifici ciocanul din cutia de unelte de pe balcon pentru urme de dinți, și faci inventarul tuturor surselor care ți-ar fi putut aduce inimaginabilul rezultat în trei cifre cu emoții în preajmă de magnet, te ia cu fiori calzi. Și reci.

Și într-o tradiție postmodernistă de homo internetus îți cauți liniștea și răspunsul în predicții tehnice și semi-autorizate de Google. Pentru că interpretarea finală de profesionist cu educație universitară și cabinet la strada mare, pare la fel de îndepărtată ca eternitatea. Pe care brusc o ghicești privindu-te hâd dintre diagnostice frânte, în silabe ce par să poarte numele tău. Citești o dată, citești de două ori și-n lumina albastră și rece de ecran atotștiutor simți cum viața se strânge în jurul tău.

Îți mângâi ceafa caldă cu mâinile reci și râzi tare, în faze scurte, zgâlțâind ironic rugina pe care o presimți alergându-ți printre globule de diverse culori și întrecându-se cu anii intrați ipotetic la apă. Privești camera străină, într-o realitate dilatată, parcă ruptă dintr-o glumă proastă și pentru că ceasul bate încet secundele de azi, decizi să aștepți până mâine.

Doar concluzia, tratamentul începe de astăzi. Și dacă e cu ciocolată și vin, și dacă e seară, pui ciocolata deoparte și împarți sticla în fiole cu picior înalt și clinchet de sfidare a sorții în care fragilitatea e zumzet în tărie de oțel. Și închini spre un verb existențial conjugat la infinitiv, cu maxilarele încleștate peste gândurile prinse trainic în frâu de noapte, cu liniște impusă și tăcere ascunsă în cântece de petrecere.

Dimineața vine slab, cu dor de ducă și teamă de idei concrete. Drumul se întinde gol printre mașini și claxoane, și așteptarea în hol cu miros acid, e preludiul unei povești nescrise încă. Pentru că privirea halatului din fața ta nu-ți spune tot, dar te ajută să răsufli mai ușor cu fraze relaxate și cuvinte elastice care-ți zic ca la sold, debitul tău în număr de respirații datorate lumii e încă la fel. Și tot pe plus. Și în continuare pe full. O greșeală firească de domeniu vital? O întâmplare? A flucke? Or un “f...k” al sorții în roți de sistem făcut să-ți facă mintea țăndări pentru o clipă, doar așa, ca să simți că trăiești?