E plină
lumea de povești nespuse, pe care le citești fără să vrei în toți ochii care
trec vagi pe lângă tine, în fiecare clipă în care-ți permiți să-i privești.
Doamna de la etajul unu care adună frunzele rătăcite în fiecare dimineață. În
ochii ei vezi mereu răbdarea pe care o aruncă răspuns în fața prostiei și un
suflet mare insuficient răsplătit.
Foto:Lotus Carroll
Două eleve pe picioare de cură de slăbire
tremurând în colanți mulați nesiguri ca sufletele lor. Se îndreaptă de fiecare
dată la 7:30 cu pasul tremurat ca un semn de întrebare, spre o școală unde
băieții contează mai mult ca tema pentru acasă. Același nene cu viață fără
sfârșit, dar pe un final stingher de drum care se plimbă singur în fiecare
dimineață căutând o vorbă întoarsă și un “Bună dimineața” străin din ochii
cuiva.
Dar cea mai frumoasă poveste o vezi întotdeauna în
ochi întortocheați de tată cu prunc mândru de mână. În parc la plimbare, pe
stradă în drum spre grădiniță sau în raionul alimentar de la supermarket. Cu
lista de cumpărături făcută metodic de perechea feminină care așteaptă acasă
lângă o rețetă incompletă, începută pe jumătate, cu ochii pe ceasul de fiert
ouă.
Nu există contrast cromatico-muscular mai intens
care să exprime mai clar pentru ce sunt făcuți bărbații și ce sunt capabili să
facă. Te întrebi mereu cum se pot încadra cu atâta perfecțiune și siguranță
palmele mici și fragile în mâinile mari și noduroase, făcute să spargă ziduri
și să ridice femei întregi la minte peste praguri aparent de netrecut.
O ființă mică de-o șchioapă cu greutatea unui vis
înscris genetic, dar cu puterea de a-i așeza în genunchi cu o simplă tragere de
mână. Pentru un încheiat stângaci de șireturi sau o plângere cruntă de
ciocolată. Mânuțele mici se întind ca pui de liană în culoare de nuferi pe gât
de stejar pe care nu știai că ar crește nici vâscul. Și totuși se întâmplă. Din
rădăcini de spartan în lupta de la Termopile, în crustă de piatră și înveliș de
tăcere cavalerească. Mai mult sau mai puțin stângaci, mai concentrați ca la
ultimul unșpe metri din finala cu Brazilia, sau râzând cu copilul din ei când
le vine rândul la joacă.
Cheia care deschide ușa secretă spre sufletul lor pe
care poate tu încă o mai cauți pe bâjbâite. În lumina ochilor nevinovați care îl
văd ca pe un zeu, îi vezi și tu din nou sau pentru prima oară sufletul fără
platoșă strălucind timid în soare.
by Josephine Marcu
by Josephine Marcu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu