duminică, 28 septembrie 2014

E plină lumea de povești nespuse



E plină lumea de povești nespuse, pe care le citești fără să vrei în toți ochii care trec vagi pe lângă tine, în fiecare clipă în care-ți permiți să-i privești. Doamna de la etajul unu care adună frunzele rătăcite în fiecare dimineață. În ochii ei vezi mereu răbdarea pe care o aruncă răspuns în fața prostiei și un suflet mare insuficient răsplătit. 


Două eleve pe picioare de cură de slăbire tremurând în colanți mulați nesiguri ca sufletele lor. Se îndreaptă de fiecare dată la 7:30 cu pasul tremurat ca un semn de întrebare, spre o școală unde băieții contează mai mult ca tema pentru acasă. Același nene cu viață fără sfârșit, dar pe un final stingher de drum care se plimbă singur în fiecare dimineață căutând o vorbă întoarsă și un Bună dimineața” străin din ochii cuiva. 

Dar cea mai frumoasă poveste o vezi întotdeauna în ochi întortocheați de tată cu prunc mândru de mână. În parc la plimbare, pe stradă în drum spre grădiniță sau în raionul alimentar de la supermarket. Cu lista de cumpărături făcută metodic de perechea feminină care așteaptă acasă lângă o rețetă incompletă, începută pe jumătate, cu ochii pe ceasul de fiert ouă.

Nu există contrast cromatico-muscular mai intens care să exprime mai clar pentru ce sunt făcuți bărbații și ce sunt capabili să facă. Te întrebi mereu cum se pot încadra cu atâta perfecțiune și siguranță palmele mici și fragile în mâinile mari și noduroase, făcute să spargă ziduri și să ridice femei întregi la minte peste praguri aparent de netrecut. 

O ființă mică de-o șchioapă cu greutatea unui vis înscris genetic, dar cu puterea de a-i așeza în genunchi cu o simplă tragere de mână. Pentru un încheiat stângaci de șireturi sau o plângere cruntă de ciocolată. Mânuțele mici se întind ca pui de liană în culoare de nuferi pe gât de stejar pe care nu știai că ar crește nici vâscul. Și totuși se întâmplă. Din rădăcini de spartan în lupta de la Termopile, în crustă de piatră și înveliș de tăcere cavalerească. Mai mult sau mai puțin stângaci, mai concentrați ca la ultimul unșpe metri din finala cu Brazilia, sau râzând cu copilul din ei când le vine rândul la joacă. 

Cheia care deschide ușa secretă spre sufletul lor pe care poate tu încă o mai cauți pe bâjbâite. În lumina ochilor nevinovați care îl văd ca pe un zeu, îi vezi și tu din nou sau pentru prima oară sufletul fără platoșă strălucind timid în soare.


by Josephine Marcu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu