singurul bărbat din viața mea care m-a făcut să uit cum mă cheamă
Știi că nu
mai ești la vârsta studenției când te trezești dimineața, după o onomastică care
s-a transferat de la restaurant acasă, între prieteni de-o viață și sticle de Jack,
și o ceață groasă îți înfășoară mintea până în cele mai profunde legături
neuronale mature și pline de experiență.
Te aduni cu
greu în fața calculatorului, unde te așteaptă cuminte un șir lung și încruntat
de sarcini de serviciu, cu dead line-uri roșii și amenințătoare. Și arunci o
privire tristă și nemulțumită spre bucătărie, de unde orice ai face nu ai cum să
scoți o cafea.
Și îți
tragi pe tine primii pantaloni scurți care ești sigură că-ți vin, și pui mâna pe bluza largă
și lălâie care nu ți-a stat niciodată rău, și atârnă sugestiv între două rânduri
de haine. Îți iei masa de lucru la spinare în rucsacul pe care inspirată, l-ai
cumpărat cu doi ani în urmă într-o criză de flexibilitate, și ieși pe ușă plină
de speranță.
Căldură te
frânge însă în două de pe primele trepte ale ieșirii din scară, și îți pare rău
că nu te-ai obosit măcar să-ți prinzi părul ca să nu mai soarbă din puțina
răcoare care se învârte în jurul tău, din câteva frunze care îndrăznesc să tresare în soare. Te îndrepți alene pe stradă cu muzica răsunând în urechi, ca să
fii sigură că neuronii rămân alerți destul timp cât să treci strada în
siguranță, și pășești pe același pod, romantic doar noaptea, sub care se târâie
trist un râu astăzi verde și aromat.
Și culmea,
parcă doar tu simți căldura și aerul rarefiat, și durerea surdă care te mângăie
pe tâmple. Și doar ție soarele îți arde ochii și îți usucă cerul gurii până
când eziți să respiri normal. În jurul tău lumea se învârte la fel ca ieri, și pașii curg neîntrerupt în același ritm al vieții obișnuite într-o zi de vară care trebuia să fie de toamnă.
Locul tău
preferat bubuie astăzi de lume și vâlvă, și te strecori chinuită până la o masă
la umbră unde o canapea milostivă te primește înțelegătoare amortizându-ți
trupul obosit. Și sorbi buretos prima sticlă de apă, așteptând cu sufletul la gură
și atenția pironită la pielea capului pe care nervii dansează, să ajungă în
fața ta prima cafea, singura cafea, cafeaua rece plină cu gheață care să te
scoată din stand by înainte ca soarele să se gândească din nou să apună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu