O întâlnire
întâmplătoare la spălătorie, între două cești de ceai, așteptând miracolul
detergentului pe parbrizul prăfuit de drumuri fără sens. O ciocnire aleatorie
în parc printre cățeii veseli și agitați la plimbarea zilnică de amiază. Două
scaune așezate by default unul lângă altul, la un seminar impus de firmă, după
program.
Foto: Innoxiuss
O privire directă, un
zâmbet puțin obosit și liniștea care nu se clatină și nu șovăiește între voi. O
mie de nimicuri tratate discret cu seriozitatea necunoscuților abia cunoscuți.
Discuții presărate cu glume mici de fundal și râsete molcome de prieteni vechi abia
întâlniți.
Amprenta lui sinceră lângă
tine, ca închipuirea unui vis uitat în zorii zilei, la fel de firesc ca
paltonul care se odihnește mereu în cuier în căutarea unei zile reci. Pașii
care merg împreună pe aceeași alee presărată cu frunze foșnind în două vieți
diferite. Echilibrul instabil care te împiedica din când în când către el, ca o
pală de vânt care te împinge spre casă. Un cer senin sub care oboseala se
pierde și plictiseala nu are sens, și o iesire din timp în care vă trageți
sufletul pe tărâmul dintâi, ieșind fără să vreți din rol și din piesă.
Ca un ceai fierbinte
oferit de-o măicuță blândă într-o seară geroasă de iarnă, care-ți aduce mâinile
și sufletul din nou la temperatura normală. Ca răsuflarea dintâi, după
maratonul pentru care te-ai pregătit toată viața, când îți umpli din nou
plămânii cu aer și începi să simți iarăși că are miros, și are parfum.
Și nu te-ai ridica,
nici n-ai ieși și nici nu te-ai întoarce să pleci. Dar o faci. Cu un zâmbet de “La revedere”, fără să știi unde și
când. Cu o întrebare așezată cuminte pe-o dorință rămasă ascunsă printre degete
la ultimul salut. Cu o amintire dulce care se pierde încet în timp și se
destramă fin în gânduri și reamintiri.
Te trezești apoi în
minte cu senzația că ai uitat ceva. Visul de peste noapte în razele dimineții,
un gând bun printre ideile încruntate, un zâmbet fugar printre vorbele serioase,
un strop de viață printre orele de datorie. Te plimbi singură prin locuri cunoscute,
ascultând zgomotul pașilor și așteptând ecoul, zâmbind și așteptând motivul, uitând
și așteptând să-ți reamintești. Dar întâmplării nu-i poți cere replică și
clipei nu-i poți cere nemurirea. Unele uși se deschid o singură dată acolo unde
trebuie și dacă ai închis-o fără să pășești, norocul tău e al altuia și realitatea
rămâne pe veci închipuire amintită în van.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu