***
Slavă Domnului, a venit aperitivul, puteam să mă ascund fără
scrupule în mâncare. Pate de somon cu dressing de capere, rulade cu spanac și
broccoli, prosciutto cu pepene galben și alte minunății mai puțin ușor de
recunoscut și pronunțat. O nebunie. Care mie îmi intra cu noduri, sub privirea
amabilă a capitanului care mă pierdea rareori din priviri, și periferic niciodată.
Mustăcea amuzat ca un motan care așteaptă să obosească șoricelul din învârteala
disperată în rotița mecanică fără ușă. Sau cel puțin așa mi se părea mie.
Printre gusturi exotice și șervețele mototolite nervos în
încercarea impacientată de a-mi menține mâinile curate, am auzit surprinsă
vocea inconfundabilă cu tonalități de zahăr ars bătând în direcția mea. Mi-am
ridicat întrebătoare privirea și confirmarea veni dulce amărui. Printre buzele
șmechere, exemplarul, acum în poziție oficială, voia să obțină un răspuns de la
mine. Am clipit panicată crezând că a dezvelit monumentul întâmplării de azi,
traducând rapid în minte cuvintele rostite molcom. Nu, vroia doar să știe de
unde suntem. Mi-am abținut tentația prostească de a nega cunoștințele de limbă
engleză și i-am răspuns geografic, ezitând între ochii lui și farfuria mai
puțin atrăgătoare, dar mult mai cuminte.
-
- România,
Europa de Est, deschidere la Marea Neagră, vecini cu Federația Rusă, mămăligă,
sarmale, Dracula, am enumerat pe un ton de inventar, ce consideram că ar putea
crea sinapse în minte de american, cum îl presupuneam a fi după accent.
-
- România,
da, da, am auzit de țara voastră. Româncele sunt femei foarte frumoase,
răspunse zâmbind.
Am
zâmbit și eu placid, undeva între ideea că sigur nu mă încadram în top 10, 20,
30% dintre frumusețile care dădeau faima țării mele, și încă un x plasat fictiv
la caracteristica de afemeiat notoriu pe care o trecusem în prima linie a
profilului de specimen.
-
- E
o țară foarte frumoasă, am adăugat hotărâtă să-i încrețesc mintea cu detalii pe
care sigur nu și le dorea în palmares.
Și
am început să-i povestesc cu lux de amănunte despre zonele noastre ascunse de
litoral, cu pescăruși care se adună în stoluri în zori dimineții și munții
înalți acoperiți de păduri și căzuți în cascade înspumate. Numai că Tom în loc
să se plictisească, lăsă jos furculița din mână și își rezemă încet bărbia
într-o rână ca să asculte mai bine. După 10 minute de vorbe adunate grăbit, am
pus punct și virgulă în mijloc de cărare, în plină rezervație de zimbri,
simțind că la masă nu mai vorbea nimeni în afară de mine și că rămăsesem pe un
podium imaginar, purtător de cuvânt cu ifose de ambasador, pe cale să prindă
roșu în obraji de prea multă atenție. Salvarea mea veni din partea cuplului
vesel care fusese o dată de mult, în România, într-o vacanță, în continuarea
unui tur prin Ungaria și Bulgaria și care începu să dezbată aprig idei și
realități pe care eu deja nu mai aveam destulă energie să le înțeleg.
Profitând de logoreea înfierbântată a vecinului nostru de
masă, pe care între timp aflasem că-l chema Filip și era un pictor celebru în
felul lui, am aruncat curioasă și pe-un furiș discret și fără martori, o
privire estimativă la motivul neliniștilor mele politicoase, cu rezultate nu
tocmai îmbucurătoare.
Arăta la fel de bine cum mi-l aminteam din bibliotecă. Cumva
înspre excelent, în uniforma albă, impecabilă, cu aer de autoritate intrinsecă.
Proporțiile chipului, de evitat în confruntări directe, spuneau pe scurt că
fruntea înaltă ascundea probabil o inteligență mai ascuțită decât mi-aș fi
dorit, care pusă în sluba instinctelor desenate în bărbia voluntară, puteau da
binișor de furcă oricui se încurca în emoțiile lui.
Oftând nedeslușit și fără cauze aparente, m-am ridicat
ezitând asupra direcției și motivului, într-un tic de evitare a situației aflat
la primii pași de geneză. I-am făcut semn discret și semi-public Ellei și tocmai
mă pregătem să mă retrag printre scaune, când mi-am adus aminte, brusc și aiurit,
de bunele maniere.
-
Pe
mine vă rog să mă scuzați, mă duc să ... îmi pudrez nasul.
„Să-mi pudrez nasul?” Ella își reținu cu efort eroic un râs
nebun pe care i-l simțeam în încrețitura ochilor și adăugă promptă un „Te însoțesc”
sobru și plin de emfază.
Am întins un zâmbet a glumă, întrebându-mă de câte secole nu
mai fusese folosită scuza asta pentru a merge la baie, și m-am trezit arcuind
mirată din sprâncene când l-am văzut pe căpitan ridicându-se politicos, semn
arhaic și pierdut în vremuri fără drepturi feminine, de recunoaștere respectuoasă
a deplasării doamnelor dintr-un punct într-altul. M-am întors deranjată scurt
de pretextul de comunicare subtilă și privată, pe care i-l oferisem fără să
vreau, și am părăsit către o pauză prelungită, cea mai problematică cină la
care luasem parte în ultimii ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu