Până când ne vom revedea

Venea în fiecare după amiază însorită de vineri și se așeza încet pe banca de sub tufa mare de liliac, ascunsă în spatele parcului. În fiecare an ajungea un pic mai târziu, mergea puțin mai aplecată de spate și stătea mai mult. 

Foto: Chris Blakeley

 

Își așeza cochetă boneta mov sprijintă ușor pe o parte, de sub care părul cărunt, rotunjit în bigudiuri de modă veche, ieșea cârlionți sprinteni și nărăvași, semn de tinerețe năvalnică și trăită din plin. Închidea ușor ochii inspirând adânc aroma florilor prinse ciorchine, care doar vara venea de la arbustul înalt, și în rest, îi umplea nările trasă din sufletul plin de amintiri. Acum senine și fericite. Mai demult pline de lacrimi și regrete amare.

Îl întâlnise la un chioșc de ziare, pe Eternității colț cu Filozofilor, într-o zi prăfuită de toamnă abia intrată pe ușă, pe când alerga zăpăcită să cumpere ziarul pentru tatăl ei. Se strecurase ușor printre mașinile încete și gălăgioase, pline cu domni și doamne în ținute țepene de artistocrați târzii, și tineri cu tupeu care fluierau nerușinați după fusta ei albă cu flori care se învolbura în vântul dimineții laolaltă cu praful agitat al străzii.

Reușise să se ferească de toate, mai puțin de-a lui, pe care o văzuse cu colțul ochiului prea târziu ca să mai poată face ceva. Impactul neașteptat o aruncase la pământ doi metri mai încolo cu genunchii zdreliți, brațele zgâriate, o durere aspră-n șoldul drept și rușinea pudorii privită de trecătorii adunați buluc sub soarele care lumina aprins pulpele ei dezvelite accidental. Se mișcase ușor încercând să tragă rochia prinsă strâns sub ea și icnise dureros simțindu-și tot corpul stăbătut de cuie aprinse.

Șoferul coborâse grăbit din mașină și se aplecase întrebător asupra ei:

-                Vă simțiți bine, domnișoară? Mă scuzați, nu v-am văzut.

Ochii lui o cercetaseră îngrijorați ignorând, cu sau fără voie, jena care se juca în ochii ei printre lacrimile abținute cu greu care începeau să se formeze în colțul ochilor.

-                Poate e mai bine să mergem la spital.

Și fără a-i mai aștepta răspunsul, o ridicase pe sus în gesturile ei disperate de a-și ține fusta dezordonată cât mai aproape de corp, îndreptându-se cu pași mari și siguri către mașină.

Bătrâna zâmbi și ochii albaștri sclipiră în emoție tinerească de inimă trezită încet din somn. Așa cum zâmbea în fiecare vineri. Tot vineri fusese și în ziua aceea. De atunci tot în brațe o dusese, mascând plăcerea sub obligație cavalerească. La spital, acasă, la controalele de după externare pentru piciorul fracturat fin spre șold. Îi cunoscuse părinții înainte de prima întâlnire. O văzuse în șlapi și capot, înainte de primul sărut. Când venise fără să știe încă de ce, cu un buchet mare de liliac în brațe și bomboane dulci de ciocolată să o viziteze la spital. O ceruse în căsătorie șase luni mai târziu, aici, sub un tei bătrân cu tulpina crăpată în două, pe când ea stătea fără aer cu mâinile strânse la piept, pe o bancă din lemn care astăzi nu mai există.

Se mutaseră de doi ani într-o casă mică pe Panselelor la nr. 2 când venise ordinul adus de nea Mitică, poștașul mereu vesel care rămânea întodeauna la un pahar de vin dacă era seară, sau măcar unul de sifon cu sirop de pin, dacă ajungea la ei pe la prânz. Atunci nu stătuse. Le dăduse scrisoarea și plecase cu două vorbe, posomorât și oftând ca niciodată. 

Se despărțiseră o săptămână mai târziu sub liliacul mare abia înflorit din fața porții. El calm și liniștit ca întotdeauna, ea tremurând în gânduri negre, încercând să zâmbească cum știa că-i place lui, ca s-o poarte în gând cu speranță și fără griji. Îi mângâiase burta rotundă de 7 luni și o sărutase nesfărșit pe buze:

-       Te anunț când am permisie.

Nu mai apucase. 

Două lacrimi fierbinți se prelinseră pe fața uscată de vreme. Așa cum se întâmpla de fiecare dată. Stătea cu privirea pierdută în zare așteptând, așa cum așteptase cu 40 de ani în urmă, în fiecare zi, o veste bună. Primise doar una. Și aceea rea. Cea mai rea. După doi ani de fericire cum nu crezuse c-ar putea trăi vreodată, venise iadul, din care doar Mircea reușise s-o scoată întreagă. Copilul lor, pe care tatăl nu mai apucase să-l cunoască. 

Era în București acum, inginer, căsătorit cu o femeie bună, gospodină, care-l ținea ca-n puf. Avea doi copii mari care veneau și-i vizitau în fiecare lună. Pe ea și pe George. Soțul ei drag cu care era căsătorită de 30 de ani și pe care-l înșela în fiecare vineri cu o amintire. Cu amintirea unei iubiri care i se lipise de suflet la fel ca cicatricea pe care o mai avea și acum pe genunchiul drept din ziua accidentului. Și un trecut care o dată pe săptămână era pentru ea mai viu decât prezentul și mai parfumat decât viitorul din ce în ce mai strâmt, care-i ducea pașii lini tot acolo, înapoi la el.

Între eul meu și eul tău, suntem două extreme pe aceeași dreaptă făcută cerc

Dacă m-ar întreba cineva de ce te iubesc, i-aș răspunde cu o tăcere nedefinită și un zâmbet ascuns printre buze mușcate subțire. Ochii mei ar privi nedeslușit în zare spre cele mai bune și cele mai rele momente ale noastre, în care ne-am regăsit separat și ne-am pierdut împreună între noi și a noastră poveste.

Pentru că ai intrat în viața mea fără să te aleg, și ai rămas fără să mă-n trebi dacă mai am loc în mine și de tine, cu vârfurile tale ascuțite și răspunsurile fără întrebări, care mă fac de-atâtea ori să mă schimb. Dar am rămas în viața mea cu tine acolo.

Pentru liniște și mediane avem prieteni. Tu pe ai tăi, care Dumnezeu știe cum te suportă. Eu pe ai mei, care rămân lângă mine chiar și când nu sunt acolo.

Pentru extreme ne-avem unul pe altul. Pentru că n-am fost niciodată mai singură pe lume decât în prezența ta care umple camera, dar nu și pe mine, când te-am țipat din toți rărunchii până când pereții și-au făcut milă și mi-a răspuns ecoul. Dar tu ai tăcut.

Și n-am fost niciodată mai vie decât atunci când mi-ai atins sufletul cu privirea și ai oprit timpul în loc vorbindu-mi dragostea în cuvintele tale scurte și fără sinonime. Pentru că altfel nu știi. Și pentru că altfel nu înțeleg. Sau înțeleg ce vreau.

Ne chinuim nervii în fiecare zi, că doar de asta-i avem și ne e teamă să nu ne treacă viața înainte să-i consumăm pe toți. Ne plictisim unul de altul și împreună, de noi, în fiecare noapte și ne ardem degetele în chibrituri aprinse cu certuri mărunte, pe idei mărețe, în fiecare dimineață la cafeaua făcută tare de mine. Și băută slab de tine.

Mă confunzi cu a ta în fiecare clipă, și te confund cu al meu în fiecare ceas. Și zilnic ne vorbim în paralele și ne înțelegem pe din dos. Pentru că undeva între noi ne iubim în ceață. Și singurul lucru care ne leagă e o atingere abia simțită-n vârf de degete prin care curge-n valuri Acum. Singurul timp în care noi doi avem sens, și singurul loc în care reușim să ocupăm același spațiu. Și un răspuns care se pierde înainte să existe, pe care doar tu îl știi separat și eu îl rostesc doar pentru mine: pentru că ești în același univers cu mine, și-mpărțim același spațiu și timp, în care n-am loc fără tine.

But I am mostly yours

Sunt a ta. In fiecare dimineata brumata de toamna, cand ne plimbam mainile prin Gradina Botanica si ma joc cu picioarele in frunzele adormite, pentru ca-mi place cum se impiedica-n adidasii tai vechi.

Foto: Fabrizio Sciami

 

In discutiile aprinse, care-mi fac obrajii sa arda si sufletul sa fiarba, sub privirea ta incordata care nu-mi da niciodata dreptate. In linistea noptii, cand respiratia mea se impleteste cu a ta, si pulsul imi danseaza pe ritmurile cantate de tine. In multimea de trupuri care freamata-n hormoni si boxe(ri) la ultimul concert al trupei tale preferate, cand toti ma ating, dar numai mana ta lasa urme.

In plictiseala monotona din pragul usii, cand te privesc plecat de langa mine cu ochii intr-un meci nenorocit, care pentru ai mei se joaca in reluare. In certurile distante si reci, care ne unesc in mijlocul prietenilor comuni, in cate o seara de vineri in oras. In zilele cand nu ai timp de mine, si-n noptile in care nu ma vrei.

Dar sunt mai mult a ta, cand lumea mea e gri si norii imi apasa tamplele, pentru ca partea mea de pat aluneca incet in apa. Si sunt mai mult a ta, cand sufletul mi-e gol si trist si totul in afara de tine ma roade, ma inteapa si ma doare. Cand mana ta nu-mi da drumul si ochii tai ma ridica din hauri pe care nu le inteleg. Cand pielea ta e singura care ma poate incalzi si doar glasul tau ma poate aduce inapoi. Pentru ca esti singurul care ma stie, si unicul care ma simte si dincolo de noi, suntem acelasi.