Noaptea sub lampă

Iubesc cuvintele pentru ceea ce spun, și le ador pentru ceea ce lasă gol și tăcut printre rânduri. Spunea bine cine spunea că o dată scris, cuvântul nu-ți mai aparține. De fapt, nu-ți mai aparțin cel mai mult, spațiile dintre ele. Pe care fiecare dintre mințile și sufletele care se aștern la drum printre rânduri, le completează fără pretenții de autor, cu propriile vieți. Pentru că deși îi deschidem pe alții, tot pe noi ne citim.

 Foto: Mstollenwerk

În tragedii asemănătoare, dar nu identice. Pe care le trecem câteodată sincron cu personaje schițate alb-negru, sau color, înotând mai ușor peste obstacole, pentru că așa, nu suntem singuri. 

Sau pe drumuri străbătute de copil crescut om, prin coli de capitole strânse-n cotor lipit în decenii de viață. Pe care o vedem aievea sub ochi și o înțelegem din bucățele pe deplin, pentru că așa suntem fiecare dintre noi. Un puzzle incomplet care-și caută piesele până-n ultima clipă. 

Ce am fost, ce suntem, ce-am vrea să fim dar nu îndrăznim, ce n-am vrea să ajungem dar ne bucurăm că totuși există undeva, ce nu știam că ar putea cineva năzui vreodată. 

Printre visele noastre și visele lor, în locuri comune care ne fac să ne simțim mai normali, sau mai banali, dar totuși înțeleși. În abisuri și hăuri de nebănuit care ne fac viața mai frumoasă pentru că nu ni se-ntâmplă. Între fluturi și trăiri de poveste care ne întind frunțile pentru că ne-aduc aminte să visăm fără să renunțăm.

Și reciproca e valabilă.

Pentru că iubesc cuvintele pentru ceea ce nu spun, și le ador pentru spațiile goale din viețile noastre pe care le umplu cu înțelesuri cu drept de autor, din vieți dăruite fără retur. 

Pentru opțiunile de a fi alții, ca să aflăm mai clar cine suntem noi. În teste de vise nerenunțate, pe care începem să le înțelegem mai bine întâmplate altora, și să le vedem strâmb întâmplate nouă. Pentru discuții pe care altfel nu le-am purta niciodată cu noi. Și bucățele pe care altfel nu am îndrăzni niciodată să ni le privim în ochi.

Analfabetă-n Hemingway, la primele litere

Aproape că-mi pare o îndrăzneală prea mare să-i scriu numele și să mă risc să pară că înțeleg sau știu. Pentru că nu e nici una, nici alta. Și-atunci am să-i spun simplu, jurnal. Scris fără pretenții de calitate sau gânduri mari. Mai mult din surprinderea pe care o trăiești când te uiți sub masca lui Batman și vezi că omul de sub erou e mai fain ca filmul.

Foto:Danna

Eu printre Hemingway. Mi-e rușine să spun că nu-mi aduc aminte dacă l-am citit înainte de luni. Programa școlară își aduce aminte mai bine ca mine. În rest, mi-e mintea plină de statuete de aur care sună a Oscar și miros a Nobel, și îl văd ca un zeu la care nu trebuie să te închini și să-l întrebi în descântece, pentru că-ți vorbește simplu și de la sine. Trebuie doar să-l deschizi.

Dacă-l știi după nume și faimă ca mine, ai să citești prima pagină și-apoi ai să cauți pe copertă o notiță ascunsă care să-și dea de știre simplu, că ți-a picat în mână un draft de lucru. Fără corecturi de editor și înflorituri de gânduri gândite a doua oară. Eu așa am făcut. 

Dar nu. E doar el. În fraze scurte și simple. Pe alocuri atât de banale că te relaxezi tăcut în scaun, și-ți permiți să-ți faci un ceai pentru că stai de vorbă cu un prieten. 

Am făcut un ibric. Pentru că Hemingway mă-nvață răbdarea și mă întoarce la primii pași. Tot vreau să sar și mă opresc. N-am timp să-mi iau avânt, pentru că frazele sunt prea scurte și punctul îmi spune că n-ar trebui să merg înainte, decât dacă am citit și am înțeles. Și știe el bine ce spune. 

Pentru că Hemingway scrie ca Chopen sau Verdi pe clape, și muzica își dezvăluie farmecul dacă-i asculți povestea de la cap la coadă. Fiecare frază e o bucățică dintr-un suflet, dintr-o lume și dintr-un personaj. Și când mi-am întins mai bine picioarele și mi s-au dilatat pupilele de plăcere liniștită pe câmpii pustii de țară sau lângă un pahar de whisky băut în fața focului, cu picioarele în cizme prăfuite, vine. 

Virgula, curba drumului sau cuta pălăriei. Detaliul mic pentru care am citit până atunci, umbra din colțul ochiului care trădează sufletul și gândul adânc care mă zăpăcește de două ori în același rând. Tot într-o frază scurtă și-n cuvinte simple. De-mi vine să mă uit sub pagină să văd de unde iese atâta simțire. Și ăsta e Hemingway pentru mine. Picătura care tulbură apa limpede și-mi arată printre cercuri că mă-nșelam amarnic când credeam că nisipul și pietrele sunt atât de aproape de mine. Când credeam c-am înțeles tot, dar de fapt n-am văzut încă nimic.