Între "tu" și "dumneavoastră"

Deși ajunsă la o vârstă “venerabilă”, la care maturitatea îmi cam dă coate, asta dacă nu cumva s-a instalat deja fără să-mi dea de știre și ezită să se manifeste în câmp deschis, încă mă mai uit în oglindă fără să văd o persoană care-ar putea fi în vreun fel prezentată sau chemată la apel în ambalaj de „dumneavoastră”.

Sursă foto: Pedro Ribeiro Simões

- Și tu...? Câți ani ai? mă mai întreabă uneori curioșii, în ultimul timp prin circumstanțe și context, mult mai tineri ca mine.

- 32, le zic. Uneori ușor jenată să realizez pe moment că facem parte din generații diferite, deși cu o secundă în urmă puteam să jur că avem aceeași vârstă.

- Vai, mă scuzați ... :)

Departe de a fi genul de chip pururea tânăr cu trăsături jucăușe, uneori induc în eroare. Probabil pentru că nu mă simt. Și uneori când nu te simți, nici nu pari. Sau mai bine spus, așa cum ajungem uneori să ne vedem cum ne văd alții, se întâmplă să mai fie valabilă și reciproca.

Și totuși ce-i cu “dumneavoastră”?

Pentru unii înseamnă respect, și dacă se întâmplă să tutuiești pe cine nu trebuie din vreo întâmplare nevinovată și fără intenție, ai ocazia unică de a vedea pe chipul lor cât de mult și implacabil i-ai putut jigni. 

De cele mai multe ori respectul vine cu vârsta. O legătură direct proporțională pe care o prindem intuitiv, din sfaturile și mustrările care zboară intens prin jurul nostru când suntem încă pui și învățăm să ne descurcăm în lume. Care-i mai exact vârsta sau diferența de vârstă la care “tu” devine „dumneavoastră”, nu ne spune însă nimeni.

Pentru mine legătura dintre „dumneavoastră” și respect a început să-și piardă din claritatea aritmetică undeva prin generală când am început să înțeleg că „dumneavoastră” i se spune și vecinei de la parter care ne făcea mereu prăjituri când ne auzea alergând pe sub geam și asculta vara muzică clasică cu geamul ușor întredeschis. Și vecinului de la doi care venea beat în fiecare seară și-și bătea soția dacă Uranus nu era în conjunctură cu Jupiter. Tot cu geamul întredeschis. 

Și am decis atunci că "dumneavoastră" spune mai mult despre cel care-l zice, decât despre cel care-l primește. 

Acum “dumneavoastră” înseamnă o strângere de mână între două persoane la costum. O stângere în care ambele părți țin brațul întins cu cotul abia îndoit, pentru că nu se cunosc încă destul de bine pentru a permite intrarea în spațiul personal. Pentru că „dumneavoastră” a început să însemne o persoană pe care nu o cunosc destul de bine încât să-i spun “tu” sau "dumneata". 

Pentru că “dumneavoastră” ține la distanță. Elevii năzdrăvani, de profesorul singur la catedră, interlocutorii incomozi, de discuțiile prea personale, străinii care dorim să-și păstreze statutul, de o apropiere nedorită. Cu „dumneavoastră” poți discuta vremea de afară, războiul din țara vecină, noul președinte ales, vechile prețuri la benzină. Cât e în lună și în stele. Dar mai puțin, și mai domol, despre el și despre tine.

Și totuși citisem o dată despre o poveste minunată de dragoste care unise doi oameni frumoși timp de o viață în care se adresaseră unul altuia cu „dumneavoastră”. Nu, nu cu „dumneavoastră”, cu „dumneata”. Pentru că „dumneata” e undeva la mijloc.