Mulțumesc că nu m-ai iubit

Nimic nu-ți spulberă lumea mai definitiv ca despărțirea. Mai ales când o alegi tu, pentru că te doare mai mult să continui decât să renunți. Te gândești și te răzgândești de mii de ori, și el nu te ajută pentru că de fiecare dată când îi spui adio azi, el înțelege la revedere, și bate din nou la ușa ta mâine. 

 http://www.sweetveronicag.com

Te trezești singură în fiecare dimineață pentru că el e dincolo. Nu se înțeleg, dar nici nu se despart. Și atunci îți trăiești deocamdată viața pe margine, pentru că ai ales să mergi în echilibru pe bordura trotuarului. 

Ești prea inteligentă pentru declarații pompoase și atunci te minte spunându-ți adevărul. “Nu te iubesc, dar …” Stați de vorbă mereu până târziu în noapte și te întrebi de unde găsiți atâtea să vă spuneți. După ce pleacă rămâi în fața geamului încercând să-ți aduci aminte, pentru că nu ajungeți niciodată în pat decât îmbibați în alcool care-ți amorțește ție sufletul, și lui mintea. Dar pijamaua poartă mirosul lui, și uneori o transformi în uniformă, prinsă într-un vis.

Trece vara și vine toamna. Bucăți din suflet îți plutesc încet, triste și amare așezându-se la picioarele tale. Toamna noaptea e mai lungă și visul nu o mai acoperă. Lumina e mai palidă și vântul mai rece. Soarele nu mai are putere să-ți aducă zâmbetul pe față și zilele sunt tot mai scurte. Când iarna bate la ușă, în suflet deja e pustiu. Crengile uscate trosnesc în gerul dimineții și știi că dacă mai rămâi mult afară ai să îngheți.

Și atunci închizi pentru ultima oară telefonul “Am înțeles perfect”. Nu "Adio", "S-a terminat", sau "Nu vreau să te mai văd". Pentru că nu are nici o legătură cu el. Doar că ai ales să te întorci la tine, pentru că simți că te-ai pierdut pe drum. Și nu mai putere să-l iubești doar tu. 

După lacrimi care curg liniștite pe obrazul care n-a mai văzut demult ploaia, simți un fior de început. Gerul e tot aprig, dar în loc să te înghețe îți îmbujorează obrajii. Copacii sunt tot goi, dar crengile strălucesc feeric acolo unde soarele atinge stratul subțire de brumă. Mai e mult până să se topească zăpada, și e atâta liniște în jur încât simți că ești singură pe planetă. Că e toată a ta. Și începi să alergi prin zăpada care scrâșnește sub picioare simțind că poți respira din nou. 

N-a mai sunat. A înțeles și el, sau și-a adus aminte. Că dai totul. Și apoi pleci să te reîncarci ca o creatură solară fără să te mai uiți înapoi. Anotimpurile trec din nou și în curând înțelegi de ce crengile tăiate primăvara cresc mai puternice. Nu e nimic mai frumos ca drumul înapoi spre tine, pentru că e de fiecare data același și mereu altul. Sufletul e din nou grădina raiului cu flori de măr și privighetori. Pe planetă e tot liniște, dar un zvon se aude în zare. Și te întorci spre apus trimițând un sărut din vărful degetelor calde: Mulțumesc că nu m-ai iubit.