Mi se
întâmplă uneori să mă uit la trecut și să văd doar o ceață densă și fără formă,
din care răsare câte un gând, ca o luminiță mică și palidă care încă mai arde
în departare. Ai spune că-i bine. Trecutul e mort. E dus și îngropat. În afară
de părțile care încă mai trăiesc bine mersi în mine, în unghiul mort, unde nu
le văd niciodată, dar le simt adesea cum stau la pândă.
Sursă foto:Luca Castellazzi
Toată
lumea spune că cel mai bine este să trăiești în prezent. Trecutul nu mai e și
nu prea mai ai ce să faci în privința asta. Decât să privești în gol cu ochi de
vițeluș fără noimă, tânjind după ce a fost sau regretând fiecare clipă pe care
ai vrea s-o schimbi. Viitorul cică e o iluzie. Nici nu s-a întâmplat încă. Ce naiba
să cauți acolo unde încă nu e nimic.
De fapt,
trecutul și viitorul sunt două fețe ale aceleiași monede și tu ești muchia. Fiecare
decizie pe care o iei acum, fiecare gând și senzație se nasc din tot ce-ai
trăit până acum și din ce speri în secret că o să fie mai departe. Și în afară de situația în care ești cel mai echilibrat om de pe pământ, te învârți de cele mai multe ori în aer, până la
amețeală, în căutarea acelui prezent norocos în care toată lumea spune că vei fi
fericit. Dacă-l prinzi și știi să-l ții în fața ta.
Deci
jumătate din moneda mea e o ceață densă.
Și
viitorul... Viitorul meu e ca un film cu realități paralele în care cântăresc
variante. Pentru că “Mi-aș
dori să ...” așa cum își pun dorințe personajele din basme,
pentru mine nu e suficient. Pentru că întotdeauna vreau să știu mai mult decât
următorul pas și a trăi în viitor pentru mine nu e destul. Aș trăi și în
viitorul viitorului dacă aș putea. Cântărind între miile de variante ale vieții
mele. Nu pentru a o alege pe cea mai bună. Nici pentru a ști câți copii voi
avea sau cum și când voi muri. Ci pentru că prezentul se mișcă prea încet, și
nu vreau să se miște mai repede. Așa că trăiesc în el, și pe lângă el și trăind mai puțin, am impresia că trăiesc mai mult.
Iar
cealaltă jumătate a mea de monedă e un copac cu mii de crengi și milioane de
fructe pe care le admir, le ating și le miros, și le las mai departe pe
creangă. Pentru că fructul copt, care trebuie, cade singur.
Astăzi e
caniculă. M-a întrebat la un moment dat un prieten ce mai fac și i-aș fi spus
că transpir. Dacă n-aș fi o persoană educată să nu răspundă întotdeauna sincer
la întrebări. Adică prima regulă a bunului simț și a politeții. Pentru că, cu
adevărat, singurul lucru pe care am simțit că-l trăiesc astăzi, de la primele
ore ale dimineții, au fost eforturile continue ale corpului meu de a face față
căldurii. Sticla și paharul mi se par momentan niște glume făcute să pună
răbdarea omului însetat la încercare, conectarea directă la robinet fiind singura
soluție normală și de bun simț.
În astfel de zile ai spune că dilatarea timpului este un experiment în derulare tocmai în cartierul tău. Simți secundele cum se târâie pe
pielea arsă de soare și poți jura că melcul zărit ieri prin tufișuri se mișca
mai repede.
Sunt singurele zile în care prezentul te prinde pe tine și nu e
nevoie să-l prinzi tu pe el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu