O viață într-un coș

Îmi place să stau la coadă la supermarket. Când nu mă grăbește viața. Să iscodesc ascunsă ca securitatea, ce cumpără alții. Să le ghicesc viețile și casele ca țigăncile-n cort de bâlci. Dintr-o privire și trei minute de zăbavă. 

 

Foto: Gisella Klein

 

Între momentul intermediar, în care mi le înșir pe ale mele pe bandă, verificând în gând prezența cardului în buzunar, dacă-s într-o zi în care mă simt modernă și electronică. Sau scăzând cash din portofel, cu inima strânsă la bănuți, nu la lei, dacă e o zi proastă, sau în lăfăială relaxată de lovele, dacă e o zi bună. Și rândul meu, care vine acuși.

Îmi înfing uneori mâinile în buzunare. Nu știu de ce. Am citit că e un gest de liniștire. Liniștită sunt. Muzica-i faină. Cred că vreau doar să-mi închid puțin mâinile ca să văd doar cu ochii.

Nici pe aștia nu-i țin deschiși de tot. Ca să vezi peste linie e nevoie de puțină umbră. Peste pupilă și peste albul ochilor. Să aibă unde să se răsfețe mintea. E mai clară lumea când o privești din întuneric.

Trei minute și-un pic. Cam cât un clip de pe youtube.

Cinci sticle de apă, trei de bere, patru pâini, două cutii de muștar și două țiple de mititei. Grătarul sare vesel în minte mai ales că “temperaturile sunt neobișnuit de ridicate pentru această perioadă”.

- Trei sute, patru sute, cincizeci, numără o voce mai în față, îmbrăcată în geacă neagră din piele imitată relativ bine.

- Păi nu cinci?

- Tre’ să mai fie.

Se întoarce cât să văd bancnotele neșifonate răsfirate în palme roșii și bătătorite. De muncitor. Banii arată sfioși, de parcă abia s-au mutat în casă nouă și nu-s obișnuiți cu mediul. Salariu întârziat și cheltuit pe împrumuturi. Mă gândesc la soțiile la care n-or să mai ajungă. Sau poate soțiile n-au ajuns.

- Ăi, nu-mi iei și mie o ciocolată?

- Am eu una pentru tine, sub formă de tub.

Glume de șantier. Grătarul probabil tot așa o să sune. Spuse stângaci între atâția străini, vorbele sună agale mai mult a recul decât a chef. Nu râde nici unul. Cel cu banii e mic și roșcovan. Fața e încrețită toată de vânt și înroșită de soare. Al doilea e mai înalt și stă rezemat alene de bară cu fața spre coadă. Sau spre magazin. Se gândește la ce-or fi uitat. Sau dacă merită.

- Taci mă, că ne aude fata asta.

Nu eu, eu sunt în spate. Fata asta e domnișoara de la casă, la care eu ajung două minute mai târziu. E nouă, n-am mai văzut-o. Dar eficientă și serioasă. Nu pare nouă pe job, doar nouă la noi. Probabil mutată din altă parte. E frumoasă foc. Prea serioasă pentru cât e de frumoasă. Ochi albaștri, părul negru, sănătos de-ți vine să-l scuipi să nu-l deochi. Subțire și un pic obosită. E pe tura de seară. O fi studentă. Sau absolventă cu viitor promițător, blocată temporar pe scaunul înalt de casieră.

- Bună seara.

- Bună seara.

Îmi scanează repede produsele, uitând să zâmbească. Nu mă vede. Nu i-a văzut nici pe ei. Într-un fel o înțeleg. E obositor să-ți treacă atâtea vieți pe zi prin fața ochilor.

- E totul în regulă? O seară plăcută.

- Da. Mulțumesc, la fel.